În filmul 3 zile în septembrie, regizat de Tudor Giurgiu și cu un scenariu semnat de el, Conrad Mericoffer și Radu Grigore, Andreea Vasile are rolul principal, al unei femei pe nume Bianca, cu un viitor bine pus la punct. Deși are planificată nunta, întreaga ei liniște este zdruncinată de o prezență neașteptată, care îi pune la îndoială echilibrul.
Ideea comediei romantice 3 zile în septembrie s-a născut în cadrul unei tabere creative de la Eforie Sud, unde a fost și realizată. Filmul se remarcă printr-un plan-secvență de 65 de minute filmat fără întrerupere, care o urmărește pe protagonistă în timpul unui roller coaster de emoții.
După prezențele notabile de la secțiunea Limelight a Festivalului Internațional de Film de la Rotterdam, Festivalul Internațional de Film Transilvania (TIFF), Festivalul Internațional de Film de la München, Festivalul Internațional de Film de la Sarajevo și nu numai, 3 zile în septembrie se vede în cinematografele din România începând cu 18 septembrie și este distribuit de Transilvania Film. Am vorbit cu actrița Andreea Vasile despre provocările întâmpinate în realizarea filmului, fractura emoțională pe care o trăiește personajul ei și despre colaborarea profesională cu soțul ei, regizorul Tudor Giurgiu.
ELLE: Ce ai simțit prima dată când ai citit scenariul și ai aflat traseul personajului tău, Bianca?
A.V.: În general, mă gândesc la cum ar trebui construit personajul dincolo de ce e scris în scenariu. Povestea e un punct culminant al unui parcurs, parcurs care nu e niciodată linie dreaptă. Cum a fost personajul respectiv până când i se întâmplă povestea în cauză, care i-au fost poverile, victoriile, obstacolele, frustrările, neputințele și certitudinile, fricile, ce alegeri a făcut până să ajungă în punctul respectiv, ce alegeri nu a știut să facă. Sigur nu atât de complex, dar pentru mine e important să știu cum ajunge personajul în punctul respectiv, să-mi pun măcar întrebările astea, chiar dacă nu găsesc răspunsuri la toate, dar să încerc să ghicesc, cel puțin, un parcurs care să-mi definească personajele. Suntem tot ce alegem și tot ce nu știm să alegem, ce știm și tot ce nu știm sau alegem să nu știm, tot ce decidem să facem sau să nu facem. Și atunci pentru mine e important să înțeleg unde e personajul în cauză, care îi e ritmul și ce anume îl definește. Iar în cazul Biancăi, mi-am dorit mult să nu-i stau deloc în cale, odată ce i-am construit parcursul, să reușesc să o las să i se „întâmple' toate situațiile din scenariu. Reacțiile la asemenea situații sunt felurite, dar nu pot fi nici anticipate și nici controlate în niciun fel. Așa că mi-am dorit mult ca, dincolo de orice construcție, felul în care reacționează să fie adevărat, viu.
ELLE: Cum a fost să lucrezi alături de partenerul tău de viață? Când se încheie granița personală și când începe cea profesională sau în general aveți lucrurile delimitate clar în astfel de contexte?
A.V.: Pentru mine lucrul cu Tudor a venit absolut firesc, nu ne-am propus nicio clipă să separăm viața personală de muncă. Ele se amestecă inevitabil. Noi, în conversațiile de acasă sau de vacanță sau oriunde am fi, ajungem să vorbim și despre meseria noastră, despre filme, ce ne place, ce nu ne place, de ce, avem dezacorduri, avem viziuni comune. Dar, dincolo de discuția despre granițe, cred că e un anumit tip de onestitate preexistentă când ajungi să lucrezi cu cineva care te cunoaște foarte bine. Nu ca actor, cât mai degrabă ca om, îți cunoaște fricile, obiceiurile, îndoielile, știe că nu e deloc ușor când te îndoiești. Și știe când să-ți dea încredere. Iar feedback-ul e cât se poate de onest și sincer, nu are nevoie de nicio acoladă sau justificare. Eram doar doi oameni care erau acolo pentru că am crezut amândoi în poveste.
ELLE: Filmul a avut deja proiecții în mai multe festivaluri internaționale – la Rotterdam, la München, dar și la TIFF; care au fost reacțiile publicului? Ce ați observat că trezește filmul acesta în spectatori?
A.V.: A fost impresionant la fiecare proiecție pe care am avut-o și la Rotterdam și la Munchen să observ reacțiile spectatorilor. Și asta mi-a arătat că, deși povestea noastră e profund românească, dilemele și emoțiile despre care vorbește sunt universale. Și, da, uneori alegem să privim lucrurile cu umor, dar asta nu le minimizează sub nicio formă, ba dimpotrivă, le face doar mai ușor de înfruntat. Și asta e o chestiune absolut universală.
ELLE: Filmul are un cast foarte bun: Emilian Oprea, Mirela Zeța, Adela Popescu, Emilia Popescu, ca să numim doar câțiva. Cum a fost relația cu colegii din distribuție?
A.V.: Relația mea cu mulți dintre ei a început cu mult înainte de acest proiect. Cu Emilia, cu Emilian am lucrat împreună în teatru și ne leagă și o prietenie veche. Cu Mirela și Adela nu lucrasem niciodată, dar sunt actrițe pe care le ador, au acest mix formidabil de forță și vulnerabilitate și prezență și onestitate și versatilitate și sensibilitate și aș putea continua. E foarte ușor, de fapt, când ai în fața ta parteneri într-atât de generoși, trebuie doar să-i asculți și apoi să reacționezi. Dar ce-a fost important într-un proiect deloc ușor a fost încrederea pe care ne-am acordat-o reciproc și încrederea în povestea care n-ar fi putut exista în formula ei actuală fără niciunul dintre ei.
ELLE: Cum privești parcursul personajului tău de-a lungul filmului? Care sunt momentele-cheie cu care se confruntă?
A.V.: O să fac referire la un aspect care pare tehnic la prima vedere – dar care modelează complet felul în care parcursul Biancăi e transmis privitorului: 3 zile în septembrie are un cadru lung de 65 minute: camera urmărește acțiunea continuu timp de mai mult de o oră.
Iar acest cadru continuu dezvăluie într-un fel foarte intens, chiar dezlănțuit, transformarea unui om care trece printr-un amalgam de emoții: de la șoc, rușine, frustrare, neputință, frică, la nepăsare urmată de abandon. Ele nu se întâmplă treptat, în etape, ci mai degrabă se suprapun, se întrepătrund, vin de-a valma. Tot cadrul ăsta de 65 minute e o înșiruire de momente-cheie în urma cărora personajul ăsta nu va mai fi niciodată la fel.
ELLE: Din rolul pe care îl interpretezi, ce a rămas cu tine la nivel personal sau profesional?
A.V.: Au rămas disciplina și rigoarea pe care le-am avut în timpul filmărilor. Încrederea că poți duce ceva la bun sfârșit cu toate îndoielile, fricile, obstacolele, nesiguranțele cu care pornești. Atunci când crezi. La începutul fiecărei duble, Tudor ne-a spus tuturor „indiferent ce se întâmplă, nu vă opriți.' Și s-au întâmplat multe, imprevizibile și impredictibile și am reușit să improvizăm, să găsim soluții rapide, să rămânem lucizi și extrem de prezenți și, cel mai important, nu ne-am oprit. Ăsta a fost crezul nostru. Și toată această încredere a fost propagată de Tudor și de această abilitate extraordinară a lui de a oferi încredere oamenilor alături de care lucrează. De a-i face să creadă că pot mai mult decât cred. De a asculta cu toată ființa lui, fără nicio încercare de a demonstra sau de a impresiona. De a fi acolo, a regla fin atunci când e cazul, a da indicații rapide și clare care schimbă radical o secvență, a proteja și a oferi încredere.
ELLE: Pentru cine este filmul 3 zile în septembrie?
A.V.: Pentru toți cei care vor să vadă cât de rapid se instalează dezastrul și haosul la o nuntă care părea că va decurge absolut normal.
ELLE: Ce face 3 zile în septembrie să fie un film special?
A.V.: În primul rând, povestea scrisă excelent de Conrad Mericoffer, Radu Grigore și Tudor Giurgiu. Răsturnările de situație care stârnesc hohote de râs ca mai apoi să devină extrem de emoționant. Situații pe care mulți dintre noi le-am trăit sau am avut, cel puțin, niște prieteni despre care am aflat că au trăit. Acest cadru continuu de 65 minute care te ține în scaun așteptând să vezi cam ce se mai poate întâmpla, care te surprinde, te emoționează, te face să razi pentru ca mai apoi să-ți ridice niște întrebări cu care pleci din cinema.
ELLE: Care sunt criteriile după care îți alegi un rol pe care vrei să-l joci?
A.V.: E foarte greu să alegi atunci când nu există o industrie. E o păcăleală să credem că actorii români își aleg rolurile. Sunt atât de puține producții încât ar fi o minciună să ne comparăm cu cei care fac parte din industrii puternice și care au această șansă. De fiecare dată în acești 14 ani de când fac continuu această meserie, am simțit mereu că o iau de la capăt. Pentru toate, absolut toate producțiile din care am făcut parte am dat casting, cu 2 excepții, 3 zile în septembrie și filmul Fixeur în regia lui Adi Sitaru. Și atunci nu există opțiuni, există doar ce ți se oferă și încercarea de a face cât poți/cât știi tu mai bine. Iar atunci când într-adevăr am refuzat, am făcut-o doar pentru că nu am crezut deloc în poveste.
ELLE: În ce filme sau seriale ai vrea să fii distribuită? Sunt tipologii de personaje pe care simți că ai vrea să le explorezi mai mult?
A.V.: Nu am anumite tipologii la care să visez. Am avut șansa să am roluri extrem de felurite și surprinzătoare. Marele meu pariu cu meseria asta e să pot face credibile personajele mele, oricare ar fi ele, să fie reale și recognoscibile, mă interesează mai degrabă adevărul în meseria asta și nu să bifez cât mai multe tipologii.
ELLE: Care sunt pașii pe care îi urmezi pentru un rol? Ai vreo rutină pe care nu o ocolești niciodată?
A.V.: Da, sunt disciplinată, învăț textul atât de bine că și dacă m-aș trezi la trei noaptea și m-ar pune cineva să-l zic, aș ști exact. Și ascult muzică. Cred că fiecare personaj din lumea asta are propriul lui ritm și dacă-i găsesc ritmul just, știu exact cum e. Și atunci pemtru fiecare personaj am anumit gen de muzică. De exemplu, pentru Adela din SpyMaster am ascultat muzica anilor 70, știam exact că acolo e, pentru Nico din Umbre aveam un playlist întreg, iar la Bianca am știut exact cum e când am descoperit piesa care vorbea cel mai mult despre ea – despre ce piesă e vorba, vă las să descoperiți în cinematografe.
ELLE: Care a fost întâlnirea profesională care te-a marcat cel mai mult până acum și de ce?
A.V.: Întalnirea cu Tudor. Am lucrat împreună la De ce eu și la câțiva ani după terminarea filmărilor am devenit un cuplu.
ELLE: Ai făcut până acum compromisuri în profesie? Iar dacă da, ai în minte câteva exemple?
A.V.: Depinde ce înțelegeți prin compromis. Compromis fac și când merg la cinema, de exemplu, unul vrea o comedie, altul vrea un thriller și renunțăm amândoi la ce ne doream și mergem să vedem o dramă, de exemplu. Adică compromis în sensul de concesii reciproce pentru a ajunge la un acord. Deci dacă la asta vă referiți, în fiecare zi fac mici concesii cu diferite scopuri.
ELLE: Ce anume consideri că îți este de folos în viața reală din toată experiența acumulată până acum în actorie?
A.V.: Actoria m-a învățat un fel de disciplină și rigoare pe care doar sportul de performanță mi le mai oferise. Dincolo de orice, actoria e o meserie care se învață, ca oricare alta, cu obstacolele ei, cu poate mai multe incertitudini și nesiguranțe, dar se învață. Întrebarea e ce facem noi pentru meseria asta. Spre deosebire de muzicieni, de exemplu, care exersează în fiecare zi la un instrument, instrumentul nostru suntem chiar noi înșine, corpul nostru, mintea noastră (și aici mă refer la gândurile noastre). Suntem mai aproape de sportivi dacă vreți. Ce facem zi de zi pentru meseria noastră depinde doar de noi, cum avem grijă de noi, de încrederea pe care o căpătăm care e al naibii de volatilă în cazul nostru și se poate pierde ușor și se recuperează cu mult efort. Cât înțelegem din ce ni se întâmplă, cât de curioși/deschiși ne păstrăm, cât investim în cine devenim. Ca oameni și ca actori.
ELLE: Din poziția ta de actriță, ce fel de roluri feminine sau povești cu femei crezi că lipsesc din cinematografia noastră? Ce ai vrea să vezi mai mult pe ecrane?
A.V.: Sigur că mi-aș dori să existe, în primul rând, mai multe roluri pentru femei. Și mai multe roluri care ies din tiparele stereotipe de până acum. Aș vrea să nu mai văd personaje care se definesc prin relațiile pe care le au cu personajele principale masculine sau prin niște clișee. Personaje principale feminine cu ambiții și contradicții, cu evoluție, cu propriile aspirații și conflicte. Personaje a căror viață nu gravitează și nici nu se definește numai în raport cu personajul masculin, ci cu propria-i viață.
Citește și:
„Există multă rușine legată de sex.’ Interviu cu Muriel dAnsembourg, regizoarea filmului Truly Naked
Foto: PR