Există o convingere extrem de răspândită, cum că dacă ești suficient de autocritică, dacă te analizezi constant și îți corectezi fiecare defect, atunci vei deveni partenera ideală. Mai atentă, mai iubitoare, iar relația ta, ca o consecință, va fi mai sigură. Sigur că vorbim despre un tipar de gândire cu vechime, din copilărie, când ai învățat că dacă performezi, atunci ești iubită. Dacă ești perfectă, atunci ești valoroasă. Dacă livrezi, atunci ești în siguranță. Iar să aduci asta cu tine mai departe, în cuplu, este foarte dureros.
Nu este același lucru cu evoluția
La suprafață, autocritica pare o formă de responsabilitate personală. Îți vezi greșelile, ți le asumi și vrei să le corectezi. Problema apare atunci când acest proces nu mai este unul constructiv, ci devine un dialog interior constant, dur și neiertător, în care te umilești, îți faci tu singură bullying. Nu mai este despre ce poți face mai bine, ci despre ce e în neregulă cu tine. O nuanță care schimbă complet dinamica. În loc să te dezvolți, începi să funcționezi dintr-un loc de insuficiență. Iar asta nu creează relații sigure, ci relații tensionate, chiar dacă la exterior pari implicată și dedicată.
Iluzia siguranței
Poate crezi că dacă te critici înainte să o facă partenerul astfel previi conflicte. Sau că, dacă ești foarte exigentă cu tine, vei evita greșelile care ar putea deteriora relația. Critica e ca un fel de busolă internă care îți arată drumul corect. În realitate, se întâmplă opusul. Când ești constant critică cu tine devii hipervigilentă la reacțiile partenerului, interpretezi rapid orice semn neutru ca fiind negativ, intri în defensivă sau te străduiești enorm supracompensând. Când încerci permanent să nu greșești nu mai ești prezentă autentic în relație. Iar asta creează distanță emoțională, nu siguranță.
Deconectare emoțională
Critica personală excesivă este strâns legată de perfecționism. Doar că aici nu vorbim despre performanță la locul de muncă, ci despre cum ar trebui să fii tu ca parteneră: să nu reacționezi impulsiv, să comunici perfect, să înțelegi mereu totul, să nu ceri prea mult, să nu fii prea… nicicum. O listă imposibil de respectat, iar când inevitabil nu te ridici la acele standarde nerealiste și nesănătoase, apar frustrarea și rușinea. Emoții care duc la comportamentele pe care încercai să le eviți, la iritabilitate exprimată într-o manieră care rănește, retragere afectivă, conflicte repetitive.
Îți pierzi vocea în relație
Dacă tu ești cea care se corectează constant, ajungi să ai mai puțin spațiu interior pentru a-ți exprima nevoile. Și te întrebi frecvent dacă nu ceri prea mult, dacă nu exagerezi, te gândești dacă nu e vina ta. În timp, începi să te autocenzurezi. Nu mai aduci în relație ceea ce simți cu adevărat, ci o versiune filtrată, pe care o crezi acceptabilă. Siguranța emoțională nu vine din autocontrol, ci din acceptare. Relațiile stabile nu sunt cele în care partenerii nu greșesc cu nimic, ci cele în care există spațiu pentru imperfecțiune fără teamă.
Combate-ți critica
Observă-ți reacțiile fără să te ataci. Asumă-ți greșelile fără să te definești prin ele. Dă-ți voie să fii în proces, nu în performanță. Când renunți la critica excesivă nu devii mai puțin implicată, ci devii mai disponibilă emoțional. În loc să te întrebi ce e în neregulă cu tine, întreabă-te ce ai simțit în acel moment, ce ai avut nevoie și nu ai exprimat, cum ai putea aborda diferit data viitoare, fără să te ataci. Practic te muți din autocritică în autocunoaștere, în care una te consumă, te dărâmă, cealaltă te construiește.
Citește și:
De ce nu este sănătos să îți lași părinții să intervină în relația ta de cuplu
Foto: PR