Dacă ai anxietate știi deja cât de greu este să îți oprești mintea atunci când începe să anticipeze toate lucrurile care ar putea merge prost. O problemă de la serviciu, sănătatea cuiva drag, banii, o călătorie, o decizie pe care trebuie să o iei sau pur și simplu un dacă se întâmplă ceva rău pot fi suficiente pentru ca gândurile să intre într-un carusel greu de oprit. Și cauți sprijinul partenerului. Îi povestești ce te îngrijorează, îi ceri părerea, îl întrebi ce ar face el, îi ceri să te liniștească sau să găsească împreună cu tine o soluție. Numai că ceea ce pare o strategie de ajutor poate deveni chiar mecanismul prin care anxietatea este întreținută.
Globul de cristal
Mintea anxioasă încearcă să anticipeze, să analizeze și să propună mental cât mai multe scenarii pentru a obține senzația de control. Iar partenerul poate deveni foarte ușor parte din acest proces. Tu ce crezi că se va întâmpla? Crezi că o să fie bine? Dar dacă apare problema asta? Și dacă se întâmplă cealaltă? Ce ai face în locul meu? Mai verificăm o dată?. Pe moment discuția poate aduce o senzație de liniște. Ai impresia că ai clarificat lucrurile și ești mai pregătită. Dar nu așa se gestionează anxietatea, iar partenerul devine globul de cristal care crezi sau speri că va cunoaște viitorul sau generează și el alte scenarii posibile. În plus, îl folosești pentru a te convinge că totul va fi bine… până data viitoare.
Falsa generare de soluții
Partenerul încearcă să te ajute și intră în analiză. Hai să vedem care sunt variantele, poate ar fi mai bine să faci asta. Dar ai verificat dacă…? Și dacă se întâmplă X, putem face Y. Problema apare atunci când discuția nu mai are un punct în care se încheie. Ați găsit o soluție, dar apare un alt scenariu pentru că nu este vorba de ceva practic, concret din realitate, ci de un construct mental. Partenerul te liniștește, dar peste câteva ore ai nevoie din nou de confirmare. El nu te ajută să gestionezi o problemă reală, ci participă involuntar la ritualul tău de îngrijorare. Și responsabilitatea reglării tale emoționale o plasezi către el. Tu ești doar un spectator. În plus, el nu este terapeut care să cunoască corect tehnicile de gestionare, reducere și eliminare a anxietății. Și chiar dacă ar fi, știm bine că terapia nu se face cu membrii familiei, prieteni, parteneri de cuplu.
Persoana de siguranță
Partenerul din dorința de a te sprijini devine chiar el un mecanism de evitare. Te duce el la serviciu, deoarece te temi că ți se face rău pe drum. Merge cu tine la părinții tăi ca să verifici că sunt în viață, pentru că nu ți-au răspuns două ore la telefon, dar ei dormeau. Urcă el în pod să aducă ceva, că tu te temi că vei cădea pe scări. Îți spune ce face în fiecare moment al fiecărei zile, ca să te liniștească, să vezi că nu a pățit nimic. Nu te mai confrunți cu gândurile anxioase și cu anxietatea, ca să observi că faci față și că nu se întâmplă ceea ce mintea ta a construit.
Dinamica obositoare
Când partenerul îți verifică permanent scenariile, îți confirmă că totul este în regulă, ia decizii în locul tău sau încearcă să elimine fiecare sursă de disconfort se creează o dinamică obositoare pentru amândoi. Tu devii tot mai dependentă de răspunsurile lui pentru a-ți reduce anxietatea, iar el poate ajunge să simtă că trebuie să fie permanent disponibil pentru a te liniști. Iar apoi tu poți interpreta oboseala lui ca pe o lipsă de înțelegere, ceea ce îți poate amplifica și mai mult anxietatea care capătă o nouă conotație: relația e în pericol, te va abandona.
Citește și:
Sindromul cuibului gol sau cu ce probleme te poți confrunta la nivel personal și în cuplu când copilul tău se mută de acasă
Foto: PR