În general te simți bine singură, ți-ai construit și organizat viața astfel încât să fie foarte bogată, să te simți în siguranță, să nu ai nevoie de nimeni ori și atunci când ai există totuși câteva persoane la care să apelezi. Ai spune că ești mulțumită de viața ta, iar ce lipsește din când în când este pasiunea, fiorul iubirii, și mai fantasmezi la o relație superbă, pe termen lung, ca de basm. Ce te sabotează? Stilul tău de atașament evitant.
Uită-te în jur
Care este modelul de cuplu pe care îl ai în familia ta? Sunt toate femeile divorțate? Mama, mătușa ta sunt singure de ani mulți și vorbesc în termeni denigranți despre bărbați, inclusiv cum nu ai nevoie de ei, ci mai degrabă te încurcă? Nu au mai dat o șansă cuplului încă de când erau tinere? Au avut aventuri sau povești sporadice, partea de relație a fost instabilă sau de-a dreptul inexistentă? Aceasta este normalitatea pe care ele ți-au transmis-o și la care tu te raportezi.
Fără perspectivă de viitor
Nu iei în calcul nici că vei îmbătrâni vreodată, cum va arăta viața ta peste 10 ani ori când vei avea 70 de ani. Ești ancorată doar în aici și acum, dar nu ca o variantă sănătoasă de a fi prezentă, ci ca o fugă de responsabilitate și o fugă de ce înseamnă a fi matur, adult, o fugă de ce schimbări aduc alte trepte de vârstă.
Vrei povestea
Nu cauți stabilitatea, siguranța, predictibilitatea sau longevitatea. Nici posibilitatea de a construi cu cineva. Îți dorești pasiunea, povestea, sclipiciul, dar fără angajament, fără efort, fără munca relațională aferentă unui cuplu asumat. Ca atare intri în dinamici cu persoane care vor și ele exact același lucru, dar apoi ești dezamăgită că nu se concretizează mai mult. Ori dacă un bărbat aduce în discuție exclusivitatea și a vă asuma că sunteți împreună, un cuplu oficial, ți se pare că pune presiune, că insistă, că te sufocă, distruge exact magia pe care o aveați. Și te retragi sau se retrage el când observă că pur și simplu eviți.
Defectele
La început ești foarte încântată, iar pe măsură ce lucrurile devin mai serioase te distanțezi până când ieși complet din relație spunându-ți că nu este bun, nu e ce trebuie, sigur trebuie să existe altcineva mult mai ok. Ori tu deja erai atentă la potențiali parteneri ca să faci rapid schimbul între cei doi, evitând să rămâi singură. Ce se petrece aici? Apropierea emoțională, asumarea te duc în disconfort și începi să cauți defecte, aspecte reale pe care le amplifici ori unele mai degrabă inventate. Lucruri care înainte nu te deranjau dar acum devin intolerabile, sau care sunt minore dar le transformi în aspecte peste care spui că nu poți să treci. Adică te dezactivezi, te dezangajezi emoțional.
Ești foarte închisă…
… până la nivelul în care devii inabordabilă. Practic nimeni nu are curajul să vină către tine, ori dacă vine tu deja știi că nu-l placi, o iei ca pe o joacă, o discuție amicală, nu îi dai contactul tău, sau dacă i-l dai în timp foarte scurt ajungi să nu îi mai răspunzi deloc. A fi foarte închisă presupune și spațiul pe care nu îl creezi pentru un potențial partener. El nu are loc în viața ta și real nici nu vrei să îi faci.
Citește și:
Partenerul se poartă ca un copil și este dependent de tine? Cum îl încurajezi într-un comportament care vă face rău amândurora
Foto: PR