La finalul lunii august 2025, am luat parte la repetiția deschisă a spectacolului de dans The Choreography of Water, după o coregrafie semnată de Simona Deaconescu, cu performerele Silvia Brazzale (Italia), Chelsea Reichert (SUA), Ada Anghel și Laura Murariu (România) în distribuție. Publicul a fost implicat în procesul lor de lucru, pentru că a lăsat feedback, de care s-a ținut cont în varianta finală a spectacolului, care a fost văzută la premiera oficială de pe 4 și 5 octombrie 2025 la Centrul Național al Dansului din București. Am discutat cu Simona despre ce își propune cu acest spectacol, care are un format performativ diferit față de ce știm, și ce a învățat din munca la proiect.
Prin spectacolul The Choreography of Water, care pune reflectorul pe mișcarea apei și adresează fragilitatea noastră în fața ei, Simona vrea să deschidă un spațiu pentru întrebări. Proiectul înglobează, spune ea, „conexiunea dintre lumea noastră interioară, felul în care apa circulă prin noi, prin organe, sângele trece prin vene și felul în care lucrul ăsta poate fi privit și în natură.' Spectacolul acoperă și o zonă de micropolitics: „conștientizăm că apa este o monedă de schimb, că în anumite granițe țărmul este de multe ori un cauzator de războaie, a avea acces la apă este un trigger, o cauză pentru multe conflicte.' Din prima clipă nu și-a dorit să aibă o viziune romanțată asupra apei. „Nu m-am gândit niciodată la apă în sensul a ceva feeric, cu sirene sau mai știu eu ce, ci mai degrabă ca o forță care dă și ea viață, ceva misterios.' The Choreography of Water interoghează și „rolul nostru în ecosistem din perspectiva apei, pentru că noi am politizat toate aceste lucruri, cei care am pus acest sens. Foarte bine am fi putut să împărțim apa, să avem grijă de ea, nu ne-a pus nimeni să ne certăm între noi pentru genul ăsta de lucruri și, ca în multe lucrări ale mele, are o latură feministă.'
Când a făcut spectacolul, s-a inspirat din Bodies of Water, o carte de filosofie postumanistă scrisă de Astrida Neimanis, din care a rămas cu multe idei.
„Vorbește despre aspectul gestațional al apei, de a da naștere, de a crea noi lumi și de felul în care mai ales noi, ca femei, suntem niște corpuri de apă care suntem fluide, care tot timpul ne lăsăm contaminate de alte lucruri care se întâmplă în jurul nostru, de alte identități.'
Procesul de lucru a constat într-un laborator împărțit pe săptămâni, în care dansatoarele Silvia Brazzale, Chelsea Reichert, Ada Anghel și Laura Murariu au explorat împreună tema spectacolului din mai multe perspective. În prima săptămână, Ioana Vreme Moser, artistă vizuală și una dintre autoarele proiectului, care are o practică în fluidică de mulți ani, a realizat o instalație pe bază de apă.
„Ea lucrează cu această tehnologie veche care se numește fluidics și încearcă să creeze sisteme computaționale speculative, ca un fel de calculator, dar care funcționează pe bază de fluxuri. Felul în care se mișcă apa prin aceste circuite este ca un proces de calcul.'
După workshop-ul despre știința fluidelor, Simona și performerele au făcut, cu artista sonoră Simina Oprescu, o practică de deep listening. „Dansatoarele, lucrând într-o instalație, trebuiau să fie foarte atente la sunetele pe care obiectele le făceau.' Ulterior, alături de aceste cunoștințe pe care le-au dobândit, Simona a venit cu cercetarea ei personală, „care este despre un corp ca un corp hibrid, care are mai multe identități, care conține mulțimi. Am încercat să aduc împreună toate aceste universuri, să creez un limbaj de mișcare.'
Simona s-a născut într-un oraș mic de provincie, în Slatina. Nu avea foarte multe opțiuni de activități extrașcolare. Atunci, a făcut un tip de dans pe care îl numea dans modern, dar era ceea ce astăzi se practică în industria de entertainment. „Când eram mică, nu consideram că a face dans este ceva serios, cum ar zice părinții noștri. Adică să fie o meserie, chiar să faci bani, să trăiești din asta și să fie viața ta.' Așa că s-a îndreptat către regie de film. Inițial, a început cu scenaristică, pentru că îi place foarte mult să scrie și are talent la asta. Dar, odată cu pregătirea pentru scenaristică, a realizat că ar fi destul de potrivită și pentru regie.
„Am venit la București, am început să studiez regie de film, doar că, la un moment dat, mă tot duceam pe la Centrul Național al Dansului București și la alte instituții să văd spectacole de dans, că rămăsesem cu această pasiune pentru dans.'
Și-a dat seama că este o formă de artă și că ar putea avea un viitor în domeniu. Când era studentă în al doilea an la regie de film, a hotărât să dea admitere și la coregrafie. A terminat studiile în același timp, pentru că a prins ultima promoție cu patru ani la regie de film și prima cu trei ani la coregrafie. Nu i-a fost simplu să studieze la două facultăți în paralel, mai ales că pe lângă avea diverse joburi mai mici și colabora cu Media Pro. „N-am simțit neapărat că a fost o corvoadă sau că nu mi-am trăit studenția, ci poate a fost pentru mine mai intens decât pentru alți studenți.' A ajuns la concluzia că-i place foarte mult să facă coregrafie, dans și artă performativă și a descoperit universul interdisciplinar, în care putea să-și aducă și cunoștințele din regie de film, să facă instalații.
După facultate, a luat parte la workshop-uri în afara țării. A fost selectată în programul DanceWeb și a mers la un festival în Viena, ImPulsTanz, care i-a schimbat complet ideea despre dans, și a început să problematizeze foarte mult practica.
„Mi s-a părut că e cea mai mișto formă de artă, pentru că e efemeră, poți să zici lucruri pe care nu poți să le spui prin cuvinte, că e foarte complex, și corpul dansatorului e un corp foarte inteligent, ca să poți să reții toate mișcările alea și să și creezi în timp real.'
A început să coregrafieze de mică și și-a păstrat latura de regizoare, însă nu neapărat și pe cea de performeră. „Asta mi-a plăcut la dans, că nu a trebuit să recreez o realitate, ci să construiesc realități noi, care sunt poate un pic science fiction, liminale, la mijloc, ciudate, dubioase.'
În 2014, Simona a fondat organizația Tangaj Collective, care lucrează cu artiști și cercetători transdisciplinari. A pornit cu ideea de a crea spectacole în care să combine dansul sau coregrafia cu noile tehnologii. „Am avut tot felul de colaborări cu lucruri care erau destul de încărcate tehnologic, dar aveau și latura de a păstra un aspect cinematografic.' Lucrează foarte mult cu stiința, dar acum nu mai e atât de atrasă de noile invenții de senzori, de VR, AR, 3D, iar domeniile ei de explorare s-au extins. „Mă interesează o zonă mai științifică, de cercetare socială, chiar lucrul cu arhivele.' După câțiva ani de proiecte cu noile tehnologii, a realizat cât efort trebuia să depună în ceva pentru a servi unei tehnologii.
„Există un joc de putere în spatele acestor lucruri și mi-am dat seama că n-am chef să pierd din timpul meu creativ, în care aș putea să lucrez cu oameni, cu natură, cu imagini, cu texte, încercând să repar o problemă, un bug sau să conectez două lucruri din punct de vedere tehnic, dar tehnologia să nu-mi permită și automat să mă constrângă pe o anumită direcție vizuală.'
Într-un interviu acordat cu mai mulți ani în urmă, Simona declara că un spectacol este mai mult o întrebare decât un mesaj. Își susține și acum ideea. Cel mai mult îi place să meargă la muzeu și să vadă instalații. „Nu vreau să mi se dea lecții, să mi se arate cu degetul și nu vreau să-mi spună nimeni ce ar trebui să cred.' Își dorește să i se ofere posibilitatea să vadă anumite lucruri și să-și creeze singură niște procese legate de acel lucru. „Acum, într-adevăr, trăim într-o perioadă în care și arta este într-o zonă mai activistă, mai socială; și eu mai cad în capcana asta, recunosc, de a insista pe un anumit tip de mesaj într-o anumită zonă.' În proiectele ei, își dorește să creeze un discurs care să fie deschis pentru toată lumea. „Îmi place să discut în contradictoriu cu un spectator, să vină și să-mi zică: „nu, eu am înțeles altceva' sau „nu, eu nu cred că este așa.' E interesant să ai acest debate.'
Citește și:
Anastaseu Ștefan, despre importanța artei incluzive: „Identitatea mea e politică și vizibilitatea ei e un statement’
Foto: Cristian Pascariu