ELLE SPECIAL: ELLE în viețile femeilor

Povestea ELLE se amestecă fără efort cu cea a emancipării femeilor, așa încât să o spui pe prima înseamnă să fi fost martor la cea de-a doua.

ELLE SPECIAL: ELLE în viețile femeilor

În 1945, când femeile din Franța au ieșit din război cu dreptul la vot în buzunar, o jurnalistă strălucită a avut ideea de a crea o revistă pentru femei care să amestece „seriozitatea cu frivolitatea și ironia cu profunzimea”. Hélène Lazareff nu a fost o feministă, dar talentul și instinctul său i-au permis să înțeleagă că femeile erau însetate de orizonturi noi. Nu avea idee despre schimbările care aveau să urmeze, și nici despre ecoul internațional pe care avea să-l genereze ELLE, cu cele 45 de ediții ale sale în întreaga lume.

E fabulos să revizitezi acest marș înainte, împotriva reperului revistei. ELLE este în primul și în primul rând un univers feminin fantastic, în care încap și drepturile femeilor și evoluția moravurilor și a societății. Nu există una fără alta. Dar nu neapărat în același ritm. De la răceala lui Christine Lagarde, președinta Băncii Centrale Europene, evocată „fără tabuuri” în paginile revistei, până la hashtag-ul #tasjoui, au trecut zece secole? Doar opt decenii. Dar a fost nevoie de multe lupte pentru ca femeile să-și câștige independența prin muncă și control asupra propriilor corpuri. O multitudine de bătălii pentru a obține egalitatea și libertatea promise.

În fiecare etapă, ELLE a fost acolo să anticipeze sau să acompanieze mișcarea, mai întâi în Franța, și apoi în SUA, Anglia, Spania, Italia, China, Polonia, Grecia sau altundeva. Toate nedreptățile împotriva femeilor au fost denunțate cu puterea creionului, fie pasiv sau militant, ironic sau furios. Intelectul feminin și-a exprimat gândurile asupra acestor subiecte în revistă. Nici una dintre marile dezbateri, despre avort, paritate sau hijab, nu a fost evitată.

Un amestec nebunesc între pagini de modă și secțiuni dedicate frumuseții? S-au spus multe. Dar nu de către cititori. În 75 de ani, ELLE a atins mii de femei din toată lumea, din toate domeniile, din toate generațiile, fericite să găsească, în fiecare săptămână sau lună, subiectele care le preocupau, le deranjau, care le făceau să acționeze. Evident, această emancipare a fost ca un carusel. După cererile timide ale anilor ’40 și ’50, frenezia anilor ’70, superfemeile anilor ’80, au existat atât resemnare, cât și pași înapoi. Un pas înainte, doi înapoi. Chiar dacă limbajul care le descrie se schimbă, relele rămân aceleași. Până în 2010, când cuvintele au început să se audă, și au atins vârful în octombrie 2017, după demascarea lui Harvey Weinstein. Noul val de după #MeToo este radical, neascultător, neînfricat și deseori foarte amuzant. Prin site-uri, bloguri, podcast-uri, hashtag-uri, rețele sociale, tinerele femei arată că nu mai vor promisiuni. Cuvinte ca „feminism” nu au fost folosite niciodată, în toate cele 45 de ediții ELLE din lume, la fel de mult ca în ultimii 10 ani. Punem pariu că vor fi folosite multă vreme de-acum înainte.

1945 – 1955: Ele chicotesc

33% dintre femeile din Franța muncesc, așa cum se întâmplă în întreaga Europă în acest moment. În 2020 au fost 75%. „Să muncești nu înseamnă doar să îți câștigi existența, ci să deschizi o ușă către lume.”, scria Françoise Giroud, editor, în 1946. Puțin mai târziu: „Să îți câștigi existența e singura garanție reală a independenței femeilor”. Dar, în 1954, conform unui nou studiu, viitorul continua să fie căsătoria. Să împaci munca și casa? Căsătorite, femeile active ofereau trei soluții: ore mai flexibile de lucru, o zi liberă pe săptămână – joia, în Franța –, concedii care să se suprapună cu vacanțele copiilor. În 1945, femeile din Franța mergeau la vot. Françoise Giroud le îndemna: „Doamnelor, nu stați acasă, votați!”. Și femeile din Italia votau, urmate de femeile din Spania, dar doar cele care erau căsătorite. Femeile din America și Marea Britanie votau din anii ’20. În Finlanda, Norvegia, Danemarca, Polonia și Bulgaria, obținuseră votul chiar mai devreme, în vreme ce femeile din Noua Zeelandă (1893) și Australia (1902) erau pioniere în domeniu. Simone de Beauvoir scutură lumea din temelii cu cartea ei, Al doilea sex, și devine iconică pentru revistă. Cât despre moravuri, există tatonări. „Ești pentru sau împotriva educației sexuale?”, întreba revista în 1949. „Doctorul ELLE” e tranșant: „Emanciparea economică și socială a femeilor le va asigura un echilibru sexual mai bun.” Iar în alte părți? Cum trăiau femeile din Australia, America, Uniunea Sovietică sau Portugalia? Nu mai bine decât franțuzoaicele.

1956 – 1967: Ele se ridică

„În 1956, emanciparea femeilor este principalul subiect al vremurilor noastre.” Dar drumul înainte este lung! „Doar un soț din o sută este fericit cu faptul că soția lui are un loc de muncă”. Răbdare. În 1965, legea le permite, în cele din urmă, femeilor din Franța să muncească fără permisiune de la soț și să-și deschidă un cont bancar în propriul nume. Un reportaj dintr-o fabrică și unul dintr-un spital deja consacră aceste „eroine ale vremurilor moderne”: lucrătoarele femei și asistentele. Un al treilea reportaj vorbește despre poveștile femeilor din suburbii, care fac „patru ore pe zi naveta”. „Am 32 de ani. Aștept cel de-al șaselea copil. Sunt disperată.” Acest strigăt de ajutor din partea unei cititoare datează din 1961, cu șase ani înainte de Neuwirth Act, care a autorizat utilizarea pilulei contraceptive, cu mult după legislația din Marea Britanie și Statele Unite. În același an, în Franța se deschide primul centru de planificare familială. Este el „contrar sănătății publice, moralei, religiei, ratei demografice, societății?”. Nu și nu, răspunde ELLE. Văzut de departe, „ar trebui să le invidiem pe liberele femei daneze?”, se întreabă două femei la putere, Golda Meir și Indira Ghandi, care se enervează când sunt întrebate despre „fragilitatea feminină”.

de Michele Fitoussi
Fotografii: prin amabilitatea ELLE International

Citește continuarea în ELLE IANUARIE 2021!

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Publicitate
Unica.ro
Mai multe din revista elle