ELLE SPECIAL: Altfel

Ce înseamnă altfel pentru tine? O persoană care nu se deplasează, care nu arată sau care nu vorbește ca tine? Cine dictează parametrii normalității? Cine și cum stabilește ce e obișnuit și ce nu? Uită-te în jurul tău și vei descoperi că toți oamenii sunt speciali, la fel ca tine.

ELLE SPECIAL: Altfel

Când mi-a trecut prin cap prima oară ideea unui astfel de proiect, nu am știut la ce să mă aștept. Nu știam dacă o să găsesc femei dornice să participe la el, ce povești de viață o să descopăr sau dacă o să găsesc cuvintele potrivite pentru a pune pe hârtie o experiență cu o încărcătură emoțională atât de mare. Știam doar că vreau și că trebuie să fac asta. De ce? Nu demult primisem un e-mail de la o cititoare care ne spunea că găsește un aliat puternic în noi și că își dorește să avem cât mai multe ediții responsabile pentru generațiile care urmează. Tu, eu, mama ta, mama mea, vecinul de la trei sau colegul de birou, toți suntem responsabili pentru viitorul celor care urmează și pentru forma pe care societatea o va lua în următorii ani.

Cred că trăim vremuri în care a ignora o realitate nu mai este o opțiune, a nu spune lucrurilor pe nume înseamnă trădare, a nu accepta ceva ce e diferit de tine e o formă de mutilare a ființei umane. Nu sunt o idealistă când afirm asta și nu încerc să creionez o societate utopică. E vorba de o stare de normalitate în care, atunci când părinții vor fi întrebați de către copiii lor dacă se pot juca cu fetița cu sindrom Down, nu vor  reacționa ca și când ea ar avea o boală contagioasă și nimeni nu ar trebui să stea în preajma ei.  Când adolescentele vor răsfoi o revistă glossy, nu își mai vor urî corpul pentru că nu arată ca al unui model. Sau când, la școală, copilul în scaun rulant nu va mai fi privit ca un exponat bizar. Sunt oamenii din jurul nostru, fie că vrem să acceptăm asta, fie că nu. Sunt oameni ca fiecare dintre noi, cu trăiri, cu sentimente, cu angoase, cu suferințe sau bucurii. Oameni care nu mai pot fi stigmatizați sau reduși la o singură caracteristică, oameni care, de cele mai multe ori, ascund povești de viață teribile, însă care nu și-au pierdut zâmbetul și care reușesc să aducă lumină atunci când intră într-o încăpere.

Așa s-a întâmplat și în ziua în care le-am cunoscut pe Lilia, Anca, Monica și Erika. Patru femei cu experiențe diferite, care au fost supuse unor încercări grele, însă care nu s-au dat bătute niciodată. Femei care în fiecare dimineață o iau de la capăt cu mai mult elan și cu mai multă speranță, care au învățat că viața e un dar atât de prețios încât fac din aproape fiecare clipă un motiv de fericire. Îți sună ca un clișeu imposibil? Poate dacă nu le-aș fi cunoscut aș fi avut aceeași părere, dar petrecându-mi o zi cu ele, mi-am dat seama că, dacă nu ar adopta gândirea asta, ziua de mâine nu ar avea prea mult rost.

Lilia a fost prima pe care am cunoscut-o. M-a întâmpinat cu un surâs atât de larg încât, fără să-mi dau seama, după minute bune de stat de vorbă cu ea, obrajii începuseră să mă doară de la zâmbetul pe care mi-l provocase. Cum am ajuns la galeria de artă unde a avut loc ședința foto, mi-am dat seama că dincolo de acel chip extrem de luminos și de toată aura pozitivă pe care o emana în jurul său, Lilia este o femeie puternică, hotărâtă, care nu acceptă niciodată calea mai ușoară, dacă asta ar înseamna o umbrire a independenței sale. Am urmărit-o cu o doză de stângăcie cum urca scările unui etaj întreg, cum reușea să se încalțe și cum se strecura cu dibăcie prin toate colțișoarele încăperii, chiar și prin cele mai greu accesibile locuri. Făcea asta atât de natural și de demn încât nu am putut decât să privesc uimită și plină de admirație întregul spectacol (pentru mine un spectacol, pentru ea un mod firesc de a trăi). Mi-a povestit că de multe ori oamenii o întreabă dacă nu îi e greu, iar ea răspunde cu zâmbetul pe buze: „Poate că și dumneavoastră vă e greu într-un anumit aspect. Viața nu este uniformă pentru nimeni și pentru fiecare există diverse provocări. Le spun mereu că sunt OK cu mine însămi, că am un sprijin de nădejde (râde și arată către cadru) și cu el merg înainte”.

Lilia s-a născut cu paralizie cerebrală infantilă, condiție care îi afectează funcțiile locomotorii, respectiv abilitatea de a se deplasa pe picioare fără susținere, având nevoie în permanență de ajutorul unui cadru. „Să mă împac cu condiția mea specială nu a fost nici greu, nici ușor, așa sunt dintotdeauna. Am crescut într-o familie normală, care m-a iubit, care nu m-a văzut ca pe ceva diferit, care s-a străduit să vadă care îmi sunt punctele tari și abilitățile și a încercat să le dezvolte. Îmi aduc aminte că bunicul meu mi-a spus la un moment dat că important este să poți tu să te descurci în viață. În felul tău, dar să te descurci. Și asta fac… zi după zi.” Lilia este din Basarabia și s-a mutat în București în urmă cu cinci ani. Lucrează în cadrul unei multinaționale și în același timp face un doctorat în jurnalism.

Când am întrebat-o când se simte vulnerabilă, mă așteptam ca răspunsul să fie legat de modul în care oamenii o privesc sau legat de obstacolele pe care le întâlnește zilnic și care îi îngreunează drumul (o simplă bordură mai înaltă pentru noi, pentru ea este o piedică, un lift care nu funcționează înseamnă pentru noi că avem o alternativă – scările, însă pentru ea sunt un adevărat munte de escaladat). Dar răspunsul ei a fost legat de ceilalți, de persoanele din jurul ei. „Cele mai grele momente sunt acelea când oamenii pleacă din viața ta. Tatăl meu s-a stins când aveam trei ani. Asta m-a făcut să conștientizez de mică că, atât timp cât există viață, totul este posibil, nu sunt lucruri de netrecut. Dacă pot să mă trezesc dimineață, să deschid ochii, să văd că afară e lumină, știu că va fi bine.”

Citește continuarea în ELLE MARTIE 2019!

Fotografii: Christian Tudose.
Styling: Domnica Mărgescu.

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Unica.ro
Trending news
Mai multe din revista elle