ELLE SPECIAL: 11 lucruri pe care nu le știam despre Laura Stoica

Un copil fredonează Un actor grăbit. Un copil crește. O femeie realizează că nu știe aproape nimic despre cântăreața care o fascina, mică fiind.

ELLE SPECIAL: 11 lucruri pe care nu le știam despre Laura Stoica

În 1992, Gianni Versace a lansat colecția Miss S&M, îmbrăcând superfemeile de pe catwalk în piele și accesorii-fetiș, inspirate de o lume care până atunci fusese rezervată subsolurilor. Albumul Nevermind de la Nirvana a ajuns nr. 1 în Billboard Top 200, iar Madonna a mai aprins un foc cu Erotica, unul dintre cele mai controversate albume ale istoriei pop. Au fost create formatul mp3 și primul patch cu nicotină. Pe The Bodyguard nu l-a depășit la încasări decât Disney, cu Aladdin.

A fost anul în care Michael Jackson a concertat pentru prima dată în România, și Ion Iliescu a început un nou mandat de președinte. Anul în care s-a introdus TVA-ul și în care Ștefan cel Mare a devenit și sfânt. În 1992, festivalul Cerbul de Aur s-a ținut pentru prima dată în Piața Sfatului din Brașov. În 1992, Laura Stoica și-a lansat vinilul de debut, o placă de 17 cm (format mic) în 800 de exemplare care conținea piesele Dă, doamne, cântec și Un actor grăbit, și care, spune Internetul, s-a epuizat din prima zi la magazinul Muzica.

După trei ani de participat la preselecții fără să ajungă pe scenă, Laura câștigase, în 1990, la 22 de ani, prima ediție a festivalului de la Mamaia de după Revoluție. Cum o arăta și în videoclipul piesei Numai pentru tine, viață, din 1991, nu era numai o super-voce, ci și o tipă cum nu vedeai în lumea „muzicii ușoare” românești pe vremea aia. O rock-chick ciufulită, fără chitară de gât, dar emanând o energie de vulcan.

Mașinăria muzicală în care a intrat cu trofeul în mână a funcționat cum funcționa ea în anii ’90 cu intrare în 2000, având radiourile, televiziunile și presa scrisă ca principale mijloace de împânzit piața. Ele au adus-o și în camera mea de preșcolară, în care încă ziceam Laura cu r peltic, și cântam șlagărul cu actorul, cu încrederea pe care numai o mamă extra-iubitoare i-ar putea-o da unui copil afon.

Laura nu a prins era Facebook, YouTube, SoundCloud, nici feeria autopromovării pe Instagram. A murit într-un accident de mașină, la jumătatea drumului între Urziceni și București, împreună cu logodnicul ei, toboșarul Cristian Mărgescu, și fiind însărcinată. Era 2006 și mașinăria a făcut ce face ea în momentele alea: a (de)plâns-o.

Uneori ai senzația că Mădălina Manole e o sinucidere. Că Amy Winehouse e o dependență. Un artist devine o moarte devine un accident devine un motiv în plus să ne contemplăm fragilitatea și mortalitatea, dar și să ne amintim că, uite, chiar i se poate întâmpla oricui. Devine, de asemenea, o listă de premii și realizări, o înșiruire de variațiuni după „a plecat prea devreme dintre noi” și, în anii de aur ai SEO-ului, devine, de multe ori, doar un segment dintr-un titlu al unui articol structurat de subtitluri, care să te facă să dai click și să citești rapid.

În săptămâna aia dintre Crăciun și Anul Nou care ar trebui să poarte un nume și care te bagă în malaxorul tuturor nostalgiilor și regretelor posibile, scoțându-te în noul an răvășit și fredonând cântece ale căror versuri nici nu-ți imaginai că le mai știi, mi-am amintit de Laura Stoica.

Și, în timp ce Spotify umplea golurile pieselor pe care nu i le ascultasem niciodată, și YouTube completa cu imagini – oare cum se descurcau oamenii pe vremuri, când voiau să rememoreze un artist? –,
Google search mă anunța insistent și repetat că a murit și că anii de dinaintea accidentului au fost o decădere din glorie, punctată de tot felul de semne potențial prevestitoare.

Exercițiul de a o mi-o compune pe femeia Laura Stoica la aproape 30 de ani distanță de televizorul Telecolor în care trăia când aveam patru ani s-a lovit de multele imagini cu o mașină făcută zob, ba chiar de un articol de tabloid care încurca localitatea morții ei cu localitatea nașterii.

Laura Stoica s-a născut pe 10 octombrie 1967.

Mă tem că am mințit în titlu. 11 este numărul de litere din numele ei de scenă. Habar nu am câte lucruri am aflat despre ea, știu doar că mai sunt enorm de multe ascunse în amintirile oamenilor care au cunoscut-o, ca șuvița blondă de păr pe care o avea de mică. Sunt micile detalii care alcătuiesc un om, dincolo de victoriile lui și de cum a murit, și pe care, uneori, le găsești îngropate între paragrafe și le culegi ca pe niște ghiocei.

Mă întreb mai degrabă dacă avea 1.65 înălțime, cum își amintește o prietenă a ei, sau 1.72, cum mi-a zis fratele ei, și a ce parfum tare mirosea – pentru că purta parfumuri tari –, în timp ce încep să apară articolele de fiecare an, cu propriile lor segmente de titlu SEO friendly: „declarații emoționante la 15 ani de la moartea artistei”, „amintiri dureroase la 15 ani după tragicul accident”. Un om devine o tragedie.

Laura era mișto. Avea păr șaten, ondulat, pe care, mai ales în anii 2000, îl îndrepta pentru concerte. Dacă te uiți la ea pe YouTube, poți face lejer un tablou stilistic al unei decade, în frunte cu părul electrizat al începutului de ani ’90.

Există o înregistrare din 1995, cu ea cântând Am nevoie de iubire în fața unui public cumințel așezat pe scaune, cum se practica la festivalurile de pe atunci, mult prea cumințel pentru cum interpretează ea piesa. Are părul lung, răzvrătit în valuri pe spate, și bretonul aproape îi acoperă sprâncenele. La urechea stângă, se leagănă un cercel cu cruciuliță. Poartă o jachetă de piele crop, cu guler și mâneci ample, descheiată peste un sutien negru, și o pereche minusculă de pantaloni de piele, punctați de fermoare aurii pe coapse. Dacă ai putea s-o tragi de mână și s-o aduci în lumea de dinainte de pandemie, nici nu ar fi nevoie să se actualizeze înlocuind cizmele înalte cu toc cu o pereche de adidași. Ar fi fata de la care nu-ți iei ochii la party.

După ce a devenit cunoscută, i-au făcut costume și Cătălin Botezatu sau Janine. Dar chiar și fără să știi de unde erau hainele alea din videoclipuri sau de la festivaluri, e odihnitor să privești, prin stream-ul de ținute regretabil de bufante ale anilor 1990, tipa asta în fustă ultra-mini purtată cu dresuri negre, în power suits, în pantaloni de piele. Și în bocanci, mai ales bocanci.

Cu cercei-candelabru, veșnic o surpriză, ca femeile din filmele lui Almodóvar. Cu buzele îmbrăcate-n ruj roșu intens, care i se potrivea perfect, oricare ar fi fost nuanța. Avea mâini frumoase, cu degete și unghii lungi, pe care microfoanele i le puneau și mai bine în evidență.

Laura își făcea unghiile în sufrageria apartamentului ei de pe Bulevardul Unirii într-o seară în care Maggie Chițoran, una dintre cele mai bune prietene ale ei, s-a dus pe la ea în vizită cu iubitul ei de atunci. Cristi Mărgescu era în bucătărie. Făcea mâncare foarte bună și gătise și în seara aia. „Ea tot pilea acolo la unghii”, spune Maggie, „îmbrăcată într-o bluză cu dungi de marinar, și mi s-a părut atât de frumoasă. Nu era machiată absolut deloc. Avea niște ochi mari, verzi, doar un pic spre albastru, și se uita la tine metalic. I-am zis: ‘Laura, ești atât de frumoasă!’ Și mi-a zis: ‘Maggie, sunt însărcinată, să nu spui la nimeni, te rog, că vreau să fac eu anunțul.'”

Citește continuarea în ELLE MARTIE 2021!

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Publicitate
Unica.ro
Mai multe din revista elle