ELLE SOCIAL: Când părinții sunt copii

România se află pe primul loc în Uniunea Europeană în ceea ce privește numărul de mame minore. Conform datelor furnizate de Institutul Național de Statistică, în 2016, în țara noastră, peste 22.000 de nașteri provin anual de la tinere cu vârsta sub 18 ani.

ELLE SOCIAL: Când părinții sunt copii

Dar unde sunt toate aceste tinere? Nu le văd în parc dându-și copiii în leagăn, nu le întâlnesc la supermaket cumpărându-le jeleuri și nici în sala de așteptare a medicului meu de familie, când poate micuții lor au colici. Avem date concrete, însă parcă vorbim despre niște ființe mistice care există doar în imaginație. Sunt șase luni de când am pornit lucrul la acest material, am avut zeci de conversații cu centre maternale, organizații neguvernamentale, primării, asistenți sociali, am primit nenumărate refuzuri, ridicări din umeri nepăsătoare, și sunt doar două mame minore pe care le-am întâlnit personal. Și stau și mă întreb de ce se întâmplă asta. Să fie fiindcă suntem patria arătatului cu degetul? În care sportul preferat este judecarea oamenilor din jur? Nu se vorbește despre mame minore, nu se cade, ce o să spună lumea, nu poți, nu o să reușești. De când suntem mici, părinții, bunicii, profesorii, vecinii, toți se asigură să ne spună asta constant, ca picătura chinezească, până când reușesc să ne insufle aceste principii atât de profund încât toată viața de adult o trăim guvernată de părerea celor din jur și de descurajare.

Învinovățirea și critica par să fie politici de stat și rămân cele mai uzuale forme de educație. Așa că nu-i de mirare că cele 22.000 de minore care nasc anual aleg să se izoleze când umerii lor încă firavi nu mai suportă greutatea privirilor denigratoare și pline de superioritate ale specialiștilor într-ale vieții.

O sarcină timpurie nu este apanajul unei etnii, al unui mediu sărac sau lipsit de educație, deși lucruri de felul acesta s-au tot spus. Este, în schimb, de multe ori, tiparul în care trăiește o adolescentă care nu se simte valorizată, acceptată și iubită. Uneori și al unei relații familiale disfuncționale, unde nu există conexiune, comunicare sau suficientă afecțiune. Ana Maria Cîmpeanu, psiholog și psihoterapeut de copii, cuplu și familie, se confruntă zilnic cu astfel de cazuri și îmi explică că toate aceste sentimente generate de lipsa de iubire pe care le resimt copiii se dezvoltă încă de dinainte ca ei să fie născuți, din viața intrauterină. „Întregul amalgam de transformări prin care trece viitoarea mamă, atât la nivel fizic, cât și emoțional, cu gânduri, emoții, temeri, proiecții, influențează în mod direct dezvoltarea copilului. Unul dintre factorii principali pentru care fetele rămân însărcinate atât de timpuriu este trăirea sentimentului de abandon emoțional din partea familiei. Astfel că, la marea majoritate dintre acestea, familia nucleu – părinții – e indisponibilă emoțional. O adolescentă care nu se simte dorită, valorizată și, mai presus de toate, iubită, care are o slabă sau inexistentă legătură emoțională cu părinții, va ajunge să caute un înlocuitor al acestei legături, dezvoltând relații sexuale; iar din dorința sau speranța ca relația să continue, va vrea să păstreze sarcina.”

Poate că empatia (în general, nu doar față de eroinele acestui material și de altele ca ele) nu e o trăsătură la îndemâna oricui. Însă înainte de a cataloga, de a stigmatiza și de a arunca vorbe jignitoare, am putea să încercăm să înțelegem, măcar la nivel teoretic, natura unui anumit tip de comportament. Și care a fost motorul care l-a declanșat.

Dacă, în loc de: „Cum ai putut să îmi faci asta?”, părinții și-ar pune întrebarea: „Cum am contribuit eu la situația asta?”, poate acesta ar fi un prim pas către o relație funcțională, sănătoasă, cu fiica lor. Vina pentru orice tip de comportament nu e aproape niciodată exclusiv a adolescenţilor, cu atât mai puțin a celor care sunt pe cale să aibă un copil. În cazul lor, e vorba de o responsabilitate colectivă. Sunt acolo părinții care nu au reușit să le ofere dragostea și înțelegerea de care aveau nevoie, care nu au putut să stabilească o legătură cu ei, e acolo și școala care eșuează grandios în implementarea unui program de educație sexuală. Și apoi, suntem noi toți, care îi hrănim pe acești tineri cu mentalități alterate, încă din primii ani de viață.

22.000 de minore nasc anual în România, dar dacă le cauți nu par să fie nicăieri. Abia cu două săptămâni în urmă le-am cunoscut pe Andreea și Denisa, două fete de 17 ani care au devenit mame de curând. Mi-ar fi plăcut să le fi întâlnit când eram de vârsta lor, să conștientizez de pe atunci că o acnee nu e cel mai grav lucru din lume sau că o iubire neîmpărtășită nu e un capăt de țară. Însă și zece ani mai târziu puterea de care dau dovadă, maturitatea, felul în care gândesc și poveștile lor m-au lovit în moalele capului și m-au făcut să îmi dau seama că trăiesc într-o bulă, într-o realitate proprie, departe de ce înseamnă cu adevărat viața pentru mulți.

Andreea e dintr-un sat de lângă Buzău și era în clasa a IX-a când a rămas însărcinată. Are o frumusețe angelică, pare că a închis cerul în ochi, iar părul lung și blond îi dă o alură de Cosânzeană. A venit la întâlnirea noastră cu fiul ei de 11 luni, David, pe care nu l-a scăpat din ochi nici măcar pentru o secundă în cele două ore petrecute împreună. Eram destul de stingheră și nu prea știam de unde să încep discuția. Cum să nu o fac să se simtă incriminată de întrebările mele? Sau, din contra, ce fac dacă încerc să empatizez prea tare și îi atribui un rol de victimă pe care nu și-l dorește? Îl ținea în brațe pe David și încerca să îl liniștească, fiindcă era vizibil deranjat de gălăgia din cafenea. Îmi spune că se sperie ușor de zgomotele făcute de copiii din jur, fiindcă la ei acasă liniștea e sfântă, nu se țipă, nu se vorbește apăsat. Începe să îmi povestească despre cel mic și mă fascinează simțul ei oratoric și lejeritatea cu care se deschide în fața mea. A început o relație cu Iulian, tatăl copilului, când avea 14 ani. El e mai mare decât ea cu cinci ani. Se iubeau, însă nu luau în calcul posibilitatea unui copil. Ea voia să termine școala profesională, să intre la liceu, iar apoi să dea examenul de bacalaureat. Însă viața are un mod bizar de a ne râde în față atunci când îi prezentăm planurile noastre. Așa că, după un an de relație, Andreea a rămas însărcinată. A aflat de sarcină târziu, la patru luni și jumătate, însă îmi spune că, și dacă și-ar fi dat seama mai din timp, nu ar fi luat în calcul posibilitatea unei întreruperi de sarcină.

Vestea că este însărcinată i-a luat pe toți prin surprindere, însă s-a bucurat de sprijinul iubitului ei și de înțelegere din partea mamei. Dar lista persoanelor care i-au fost alături se încheie aici. Perioada sarcinii nu a fost deloc cea la care speră toate femeile atunci când află că vor avea un copil, iar criticile și cuvintele batjocoritoare au început să curgă. La școală a devenit ținta glumelor și a răutăților adolescentine. În sat, a început să fie arătată cu degetul și jignită ori de câte ori ieșea din casă. Rudele o condamnau și îi priveau dezaprobator sarcina. Cu toate astea însă, îmi spune că: „Nu am avut stări de depresie, fiindcă nu m-a interesat părerea celor din jur. Cred că fiecare are dreptul la o opinie, că fiecare dintre noi are o anumită educație și o anumită concepție asupra vieții. Oricine e liber să își spună părerea, cum și eu sunt liberă să o iau în considerare sau nu. Dacă aș crede tot ce spun oamenii din jurul meu și dacă i-aș lăsa să mă influenţeze, probabil că acum eram de mult într-un spital de boli mintale”.

Agresiunea la care a fost supusă Andreea în perioada sarcinii nu a fost doar verbală. Părinții prietenului ei nu au sprijinit încă de la început relația, cu atât mai puțin au acceptat ideea unui viitor copil. În dorința de a scăpa de „rușinea” adusă fiului lor, au plătit un grup de băieți care să îi administreze o bătaie cruntă Andreei, în speranța că loviturile vor duce la pierderea sarcinii. Din fericire, nu s-a întâmplat așa. Nu era prima oară când Andreea era victima violenței. Părinții ei s-au despărțit când avea 7 ani, iar de atunci nu și-a mai văzut tatăl. Mama ei s-a recăsătorit și credea că poate acum va avea parte de familia la care visa. Însă viața pur și simplu a vrut altfel. La 11 ani, tatăl vitreg a încercat să o abuzeze sexual. „Am fugit, așa am scăpat. M-am dus la poliție și le-am spus că animalul ăla a vrut să sară pe mine”. Râde nervos când îmi spune asta și îmi dau seama că, oricât de tare încearcă să nu se lase afectată de episod, șocul pe care i l-a lăsat e prea adânc și prea dureros ca să dispară. După aceea a fost luată de acasă și mutată într-un centru de plasament, unde a stat timp de trei săptămâni. Când a revenit, lucrurile nu aveau să se îmbunătățească pentru mult timp. Un alt iubit al mamei, o altă traumă. De data aceasta, Andreea a fost scut în fața pumnilor destinați mamei ei.

Citește continuarea în ELLE IUNIE 2019!

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Unica.ro
Trending news
Mai multe din revista elle