ELLE REPORTAJ: Refugiații – la granița cu o viață nouă

Deși ajung în zone sigure, războiul refugiaților nu se termină cu adevărat niciodată. Traumele pe care le-au suferit lasă urme adânci, care se vindecă greu atunci când societatea în care ajung și instituțiile ei îi resping constant.

ELLE REPORTAJ: Refugiații – la granița cu o viață nouă

„Îmi place în România, e țara mea acum și aici vreau să rămân”, îmi spune Hind, o refugiată din Irak. Câți dintre noi, cei născuți aici, am putea spune același lucru? Statisticile plasau România, în 2017, pe locul al doilea în lume, după Siria, în ceea ce privește migrația. Din 2007 și până în 2017, vreo 3,4 milioane de români trecuseră granițele țării. În timp ce tot mai mulți români încercau să găsească un trai mai bun în alte părți ale lumii, sute de refugiați își găseau în România o casă nouă.

Criza refugiaților a atins cote maxime în 2015, când un număr fără precedent de persoane, aproape un milion, treceau Mediterana pentru a ajunge în Europa. În acea perioadă de vârf, conform deciziilor Comisiei Europene, România avea alocat un număr de 4.180 de refugiați pe care să îi primească și să îi integreze, însă, în realitate, numărul acestora nu depășise, până în 2017, 800 de persoane. Cu toate acestea, nu a durat mult ca în România să se instaleze o isterie generală împotriva „musulmanilor” care aveau să ne treacă pragul țării și să ne ruineze spiritul național. De la cetățeni care protestau vehement față de primirea lor pe propriile canale de socializare la oficiali care lansau afirmații rasiste, aveam de toate: „Tot oameni sunt şi ei, dar cum să-l laşi pe aproapele tău şi să-ţi îndrepţi atenţia asupra unui străin care-i şi de altă cultură, de altă tradiţie, de altă religie decât tine?”, spunea primarul Ardudului, Ovidiu Duma, când se vorbea despre construirea unui nou centru de cazare pentru refugiați în localitatea pe care o administrează.

Încet, problema refugiaților a încetat să mai fie la fel de intens mediatizată, iar oamenii păreau că și-au mai pierdut din înverșunare. Totul până când citeau o știre sau vedeau un reportaj pe această temă și brusc se reinstalau resentimentele pentru „musulmanii” sau „teroriștii” care vor să ne ocupe țara. Sunt cuvinte încărcate de prejudecăți, și așa erau și viziunile românilor când se raportau la refugiații din Africa sau Orientul Mijlociu. Nefondate neapărat pe informații concrete, ci mai degrabă pe știri alarmiste și de multe ori false.

Când am început documentarea pentru acest material, nu știam nici eu prea multe despre refugiații din România. Nu fac parte din realitatea noastră cotidiană, așa că de ce le-am acorda o atenție prea mare, nu-i așa? Am pornit călătoria într-o dimineață de sâmbătă, la centrul ActivRandom, o organizație nonguvernamentală care vine în ajutorul migranților pe partea educațională și culturală. Unul dintre proiectele pe care le desfășoară este să ajute migranții să obțină cetățenia română, oferindu-le cursuri despre Constituția, geografia, istoria, civilizația și cultura țării, materii obligatorii pentru examen. Zece oameni, de toate vârstele, din toate colțurile lumii, scriau conștiincios notițe despre Emil Racoviță, Henri Coandă și motorul cu reacție sau Vârful Moldoveanu. Le puteam citi nedumerirea pe chipuri, când auzeau vorbindu-se de vegetație „albină” sau când li se prezenta peștera „Scorțișoara”. Apoi toată sala izbucnea în râs, iar Denisa, unul dintre voluntarii ONG-ului, le explica de la capăt care-i treaba cu plantele din zona alpină.

De ce România? Asta a fost una dintre primele întrebări pe care le-am pus refugiaților pe care i-am întâlnit. Iar toți mi-au răspuns că au venit aici pentru a avea o viață normală, o stare în care să nu le fie frică de moarte când ies pe ușă.

Dacă pentru noi pacea este un dat, pentru ei e o himeră. Mulți s-au născut în război, este singura realitate pe care o știu. Alții au fost nevoiți să își părăsească locul de origine, persecutați prin prisma orientării lor sexuale sau a religiei. Și probabil că acesta este cel mai important lucru pe care trebuie să îl înțelegem când vorbim despre refugiați. Nici unul dintre ei nu și-ar fi părăsit țara dacă propria viață nu îi era pusă în pericol. Nu au plecat fiindcă aspirau la un job sau la o școală mai bună. Nu și-au riscat viața traversând marea, mergând pe jos sute de kilometri sau ascunzându-se în camioane pentru că se plictisiseră în țara lor. Și-au pus viața în pericol doar pentru a se putea bucura de un drept fundamental. Cel de a trăi.

Născută în război

Sara (o să-i spun așa fiindcă și-a dorit să îi fie protejată identitatea din motive de securitate) are 18 ani și vine din Afganistan. O întâlnesc într-o dimineață de sâmbătă și stăm de vorbă preț de o oră. Deși mi-ar fi plăcut să povestim mai mult, nu poate lipsi de acasă prea mult timp. Trebuie să își ajute mama la treburile casnice, să aibă grijă de cei patru frați și să se pregătească pentru bacalaureat. În ciuda tuturor îndatoririlor, debordează de energie. Mă întâmpină cu un zâmbet larg, însă de câteva ori nu-și mai poate ascunde emoțiile și ochii i se umplu de lacrimi când își aduce aminte de viața din Afganistan sau de greutățile pe care le-a întâmpinat aici. Deși are doar 18 ani, Sara nu mai e de mult un copil, iar asta se vede în modul în care vorbește și în care privește viața.

S-a născut în anul în care în țara ei începea cel mai lung și mai sângeros război din istoria sa. Aproape 150.000 de oameni și-au pierdut viețile, iar două milioane și jumătate au reușit să fugă, cerând statutul de refugiat în alte părți ale lumii. Sara face parte din minoritatea Hazara, unul dintre cele mai persecutate grupuri din Afganistan, de secole bune. La atacurile constante din partea talibanilor (pashtuni) s-au adăugat și cele ale grupării etremiste ISIS, motivate de credința șiită a grupului etnic din Hazarajat.

Tatăl Sarei lucra în Parlament, încă un motiv pentru care familia era persecutată. „Primea multe scrisori în care i se cerea să treacă de partea talibanilor. Spuneau că, dacă refuză, o să fie omorât. Ultima amenințare ne-a făcut să plecăm. Aflaseră unde locuiam, unde mergeam la școală. Știau tot ce făceam. Tata venise în România la o conferință și nu s-a mai întors. A luat aici statutul de refugiat. Dar i-a fost foarte greu. Cum nu știa limba, nu a reușit să se angajeze și nu putea să ne trimită bani ca să vin și eu, împreună cu cei patru frați și cu mama. A durat doi ani până când am putut să venim și noi aici.” Sara a reușit să ajungă împreună cu familia în România în siguranță, însă lucrurile nu au stat la fel pentru mulți dintre membrii familiei sale: „Șase persoane din familia mamei au murit în apă, încercând să ajungă ilegal în Europa. Unchiul tatălui meu a murit pe drum, din cauza frigului. Fiul lui încerca să treacă granița ascuns sub un camion, dar după ceva timp a obosit și nu a mai putut să se țină. A murit și el”.

Citește continuarea în ELLE IANUARIE 2020!

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Unica.ro
Mai multe din revista elle