ELLE EXCLUSIV: Cristian Mungiu – Bacalaureat: Un film ca o oglinda

Dincolo de premii, festivaluri si titluri, Cristian Mungiu ramane un om care face filme la care te uiti ca si cum ai privi in oglinda – cu uimirea ca ai aflat ceva nou despre tine.

ELLE EXCLUSIV: Cristian Mungiu – Bacalaureat: Un film ca o oglinda

Sunt filme la care te uiti cu ochii cascati de mirare, filme la care razi, tot felul de filme… Dar, uneori, foarte rar, te intalnesti cu cate un film atat de delicat, atat de aparte, incat reactiile de moment iti sunt amortite. Asa ma gaseam, intr-o dupa-amiaza, pe o straduta bucuresteana, dupa ce parasisem biroul in care am vazut Bacalaureat, cel mai recent film al lui Cristian Mungiu. Regizorul roman nu mai are nevoie, sper, de introduceri suplimentare, pentru ca filmele lui (printre ele, 4 luni, 3 saptamani si 2 zile si Dupa dealuri) au ajuns sinonime cu noul val romanesc – un fenomen atipic, exceptia cu care suntem toti de acord si, practic, unul dintre putinele lucruri bune cu care se lauda cultura romaneasca recenta.

Nu aveam vorbe in care sa pun ceea ce vazusem – si, ca sa nu va stric placerea vizionarii, nu am sa povestesc nici acum actiunea filmului. Eram coplesita: de emotii, de trairi contradictorii, chiar de regrete. Mai tarziu, pe masura ce m-am dezmeticit si am avut timp sa ma gandesc mai mult la film, imi veneau, insa, o multime de intrebari. Incepusem deja sa masor filmul dupa criteriile care imi folosisera cand vazusem celelalte proiecte ale regizorului. Incercam sa gasesc repere de care sa imi pot sprijini argumentele pe care voiam sa imi construiesc o lista de intrebari pentru el.

Dar, in final, nu am reusit sa fac altceva decat sa constat – o multime de lucruri. Printre ele, faptul ca omul potrivit poate lua, uneori, chiar si cea mai banala situatie de viata, pe care sa o interpreteze si sa o intoarca pana ce scoate din ea lectii universal valabile, fara sa aiba vreo clipa un ton moralizator. Apoi, faptul ca un regizor poate sa construiasca, din istoria unei familii dintr-un mic oras de provincie, un film la fel de palpitant ca orice thriller in care se urmaresc masini si se isca explozii. Ca lucrurile acelea simple, pe care am ajuns sa le facem in fiecare zi fara sa ne punem nici macar o intrebare, obiceiurile din care ne sunt alcatuite vietile, trebuie sa fie neincetat interogate – pentru ca, daca nu le luam la intrebari, nu mai avem vreo sansa de a ne aminti de unde am plecat si ce aveam de gand sa facem. Bacalaureat, pentru mine, vorbea despre fiecare dintre aceste lucruri care, in principiu, suna abstract si distant, dar care sunt, de fapt, realitati extrem de simple si la indemana. Despre toate aceste lucruri l-am intrebat, deci, pe Cristian Mungiu.

Elle: Filmul vorbeste despre parinti si copii, despre transferul de speranta, dar si de responsabilitate si chiar de vina de la o generatie la alta – nu neaparat lucrurile pe care oamenii sunt dispusi sa le spuna atunci cand vorbesc despre relatia pe care o au cu copiii lor. Cum ai imaginat aceasta poveste?
Cristiam Mungiu:
Filmul face cumva portretul varstei la care constati ca mai mult din viata ta e deja in urma decat e inainte – si vorbeste despre indoielile, gandurile si preocuparile pe care le ai in acel punct al vietii tale.

Elle: De unde a venit povestea?
C.M.:
Cat pot sa reconstitui, la inceput au fost preocuparile mele legate de parenting in contextul societatii noastre de astazi. Ce transmiti copilului tau? Asta e chestiunea de baza. M-am intrebat daca exista un raport intre educatie si felul in care se perpetueaza compromisul ca mijloc de devenire sociala. Parintii au deseori tendinta sa reia modelul de educatie care a fost aplicat in cazul lor, cand erau copii – ori eu cred ca, daca te simti dezamagit, ca adult, de felul in care arata societatea, e bine sa te intrebi daca nu cumva asta are ceva de-a face si cu felul in care se perpetueaza un anume model de educatie in care predomina individualismul in detrimentul unei educatii pentru binele comun. Totodata, insa, sunt situatii cand esti crescut intr-un fel de parinti si vezi apoi ca, intre valorile pe care ti le-au insuflat ei (si scoala) si realitatea din teren sunt uneori diferente semnificative. Copilul – odata ce iese la scoala, pe strada, pe terenul de joaca – sesizeaza imediat discrepanta dintre discursul teoretic de acasa si felul in care se lupta, de fapt, pentru supravietuire si intaietate in viata adevarata – fara menajamente, dupa regula celui mai tare. Cand ajungi sa trebuiasca sa faci educatie copiilor tai, trebuie sa te hotarasti: pentru ce fel de lume ii pregatesti? Ce ii inveti: cum sa se descurce in lumea noastra obisnuita cu scurtaturi pentru oricare situatie sau cum sa respecte legile la litera, cu speranta ca doar asa se va indrepta vreodata ceva?

Elle: Cum s-a nascut filmul acesta? Cand ti s-a conturat ideea lui?
C.M.:
Mie imi ia destul de mult mult sa ma hotarasc ce sa fac mai departe dupa fiecare film. Ma gandesc deopotriva la ce am de zis, la cat si la cum voi zice. N-am sa fac multe filme in viata, imi dau seama deja, asa ca stau de fiecare data sa ma intreb care ar fi cea mai importanta tema in acel moment – deopotriva pentru mine, cat si pentru cei din jurul meu. Si reanalizez raportul meu cu mijloacele pe care le folosesc ca cineast.

In perioadele dintre filme citesc foarte multa presa si pastrez foarte multe articole – iar in Bacalaureat se regasesc multe franturi din intamplari publice romanesti ale ultimilor ani. Am ajuns la un moment dat la concluzia ca tema majora romaneasca a momentului este coruptia, insa pentru cinema coruptia politicienilor, fularele Burberry si carnatii de Plescoi nu sunt interesante. Pe mine m-a interesat mai mult sa sondez acel loc in care coruptia se intalneste cu educatia – si nu la modul general, ci felul in care se transfigureaza aceste preocupari cand le privesti din perspectiva individuala. A mai fost apoi ca punct concret de pornire acel scandal de la liceul „Bolintineanu cand, daca iti amintesti, problema societatii romanesti si a reprezentantilor ei era ca au fost chemati elevii la audieri cu autobuzul, nu ca se copia in masa cu aprobarea parintilor si prin mituirea profesorilor.

M-am intrebat cum se leaga toate gandurile astea si, incetul cu incetul, am gasit o cale sa le asamblez, tinand cont in permanenta ca vreau sa fac un film dintr-o perspectiva subiectiva a unui personaj aflat la aceasta varsta despre care vreau sa vorbesc, un film care sa te faca martor la emotiile si indoielile lui – si nu sa-l foloseasca ca vehicul pentru un discurs pe o tema sociala.

Mai departe, dupa ce te apuci sa scrii, evident ca lucrurile se modifica, pentru ca tema ramane tot mai mult ca fundal si incep sa primeze adevarul si plauzibilitatea situatiilor, logica si ritmul fiecarui moment si ale ansamblului. Aparte de scenariu, cand lucrez la un film ajung sa scriu intotdeauna zeci de alte documente creative aditionale, biografii si motivatii ale personajelor, istorii colaterale, ganduri despre stil, naratiune, mijloace. La filmul asta am continuat sa scriu si sa caut pana spre jumatatea filmarilor pentru ca simteam ca finalul nu este inca asezat.

de Ioana Ulmeanu
Fotograf: Dan Beleiu

Citeste continuarea in ELLE MAI 2016!

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Publicitate
Unica.ro
Mai multe din revista elle