Un interviu de exceptie cu poeta Nora Iuga

Am invatat un lucru esential de la poeta Nora Iuga: nu e OK sa refuzi o sticla de vin in compania unui domn sarmant doar pentru ca nu vrei sa ratezi un meci decisiv al Rapidului. Restul e literatura.
 

„Aveam 70 de ani si calugarita devenise star

Cu un tata violinist, o mama si un fiu ba­lerini si o familie cu un trecut in mare parte artistic, viata a purtat-o pe Nora catre mai multe „nasteri'. „Ca orice copil, cred ca mi-a pus si mie cineva in leagan, cind m-am nascut, o gramada de lozuri nedesfacute si tot atitea inceputuri de viata. In general, ince­puturile astea de care iti spun, la mine seamana cu marcajele turistice, fiindca nu noi ne schimbam traseul, drumul e cel care ni-l schimba. Primul inceput nou a fost Sibiul. Aici m-am intilnit cu «irealitatea imediata», cu miracolul. Scoala calugaritelor Ursuline, galeriile subterane, luminate de luminari, in care erau zidite trupurile maicilor moarte cu secole in urma, Catacombele, prin care te puteai refugia in Dumbrava, tocmai dincolo de zidul de aparare al Cetatii, cind navaleau tatarii sau turcii… Iti dai seama ca-ti vorbesc din carti acum, dar iti pot vorbi si din viata, uite, de pilda, biblioteca Astra, de unde am furat Iluminarile lui Rimbaud si l-am cunoscut pe S. Din ziua aia am crezut mai bine de 25 de ani in perechea divina, pina am descoperit ca S. era un fan al nazistilor. Si tot la Sibiu am scris in maculatorul de istorie prima poezie; era prima­vara, tata studia in camera de alaturi la vioara, eram indragostita si voiam sa ma fac maica. Imi trebuia urgent un acar sa-mi schimbe tra­seul, iti dai seama, doar nu era sa ramin in «irealitate».

Al doilea inceput a venit mult mai tirziu. E curios ca fiecare nou inceput se leaga printr-un nod de firul vechi. Ai sa rizi, dar la mine firul asta a fost mereu ca un martisor in care s-au rasucit iubirea cu poezia. Suna dulce, ridicol, ei si? – asta e. L-am cunoscut pe Nino; 35 de ani acelasi pat, aceeasi masa, aceeasi placere, aceeasi durere, aceeasi mare, acelasi mun­te, aceeasi bere la meciurile Rapidului, aceeasi cada in care ma spala ca pe-un copil, asa cum il spalam eu pe Tiberiu, baiatul nostru, cintindu-i aria «Visi darte» din Tosca de Puccini. Spalam rufe de mina si-n loc de televizor ne citeam poeziile scrise pe genunchi in autobuzul 40, ca pina si asta mic incepuse sa ne imite. Dimineata casa se golea. Nino pleca la Centrul de Librarii, Nora la Editura En­ciclopedica si Tiberiu la scoala. Nu cunosc cuvintul «sinecura» si n-am avut niciodata timp sa prind muste.

Al treilea inceput si cel mai surprinzator, ca o reintoarcere la miracolul dintii, s-a intimplat la sapte ani de la moartea lui Nino. Tiberiu nu-mi mai apar­tinea de mult, isi intemeiase propria familie, eu nu mai existam la mine-n simturi decit ca poet. Intrasem cu totul in tunelul scrisului, fiindca nu mai aveam trup si deodata m-am pomenit chemata in Germania la Tirgul de Carte de la Leipzig, unde pe scena, citindu-mi poeziile, vocea, trupul, simtirea mea au avut prilejul sa se arate din nou. Pe urma, totul a venit de la sine. Drumul nou a fost un continuu urcus. Am intrat intr-o lume mondena cu hoteluri luxoase, cu dineuri, cu lecturi la festivaluri internationale, alaturi de Hans Magnus Enzenberger sau Michael Krüger, sau Jacques Roubaud sau Lars Gustaffson, Herta Müller, Oskar Pastior, bineinteles Mircea Cartarescu, cu calatorii in gondole, pe bacuri, in avioane tra­versind oceanul, mai ales in trenuri prin defileurile Alpilor din Engadin. Aveam 70 de ani si calugarita devenise star, ba chiar o femeie cu succes la barbati.

Cred in po­vesti, Cenusareasa exista in realitate. In fiecare dintre noi sint nebanuite resurse latente. Cineva ne compenseaza mereu pierderile. (Un singur lucru nu inteleg, de ce s-a decis atit de tirziu Uniunea Scriitorilor sa ma invite si pe mine sa citesc pe scena Ateneului printre primii 25 de poeti romani? Astept provincia!)'

Revenind la copilaria ei, primii ani din viata o gasesc impreuna cu familia in Germania lui Hitler. „Am trecut prin patru dictaturi. Si cu dictaturile e cum e cu iubirile. De toate m-am indragostit la inceput. De Hitler la 5 ani in Germania, cind mama ma trimitea sa cumpar o cutie de zahar pe cartela. In 1937, la ei era planul cincinal si vinzatoarea imi vira in gura o cireasa de martipan; la 10 ani, de legionarii de la sediu care-mi prindeau pe camasa de strajerie martisoare verzi, la 15 ani de Oleg Strijenov in „Al 41-lea'; ce n-as fi dat sa fiu eu partizanca… E curios ca dupa 23 august nu m-am mai indragostit de nici un dictator, nici de Dej, nici de Ceausescu, nici de Zaroni, nici macar de Nicu, desi nu arata rau deloc si sint sigura ca dupa ce s-au dus pe apa simbetei au mai aparut si altii care, in conditiile de atunci, ar fi fost poate mai ticalosi decit ceilalti. De aceea eu am o relatie speciala cu politica, fiindca ea e un carnaval perpetuu, nu am vazut-o niciodata fara masca.'

„2 Mai-ul, bucuria frenetica a tuaregului cind zareste palmierul'

Cind o ai in fata ochilor pe protagonista din Sexagenara si tinarul, n-ai cum sa eviti cliseul si o intrebi cum sta cu dragostea, pe cine mai iubeste si cum a trait timp de 35 de ani alaturi de sotul ei, fara sa cedeze ispitelor. „Ei bine, povestea cu iubirea si indragostirea am spus-o de zeci de ori. Cel mai minunat lucru in toate e inceputul, e indragostirea, cind iesi din normalitate si intri in miracol. Daca minunea ar dura, ar deveni normalitate si n-am mai avea ce astepta. Minunea indragostirii nu dureaza in general mai mult de 3-5 ani. Daca fundatia rezista, casa nu cade, in ciuda tutu­ror cutremurelor, asta se cheama iubirea, numai ca pe masura ce trece timpul, ea seamana tot mai mult cu prietenia, ter­mi­nind prin a fi un fel de dragoste frater­na, uneori cu accente de ura, fiindca pier­derea indragostirii e frustranta. Noi nu sin­tem animale monogame. Nu putem trai fara a fi indragostiti. Natura carnii si a sufletului nostru ne cere asta. Caram cu noi o viata intreaga povara tentatiilor. Refuzul lor nu e un act de eroism, e palma unei morale false pe obrazul naturii, pentru ca in cele din urma ne intoarcem la cel pe care-l iu­bim, nu la cel pe care-l dorim.'

Viata alaturi de Nino a fost plina de bu­curii, desi traiau in saracie si in comunism. In mijlocul acelor ani grei, in care a fost data afara din editura, a fost obligata sa se in­scrie in partid si i s-a interzis sa publi­ce timp de opt ani, verile la 2 Mai ramin, in memoria femeii de 80 de ani, marile asteptari. „2 Mai-ul era pentru noi, in fiecare august, bucuria frenetica a tuaregului cind, dupa luni intregi de cautare fara spe­ranta in desert, zareste palmierul, oaza si firul de apa. 2 Mai-ul acelor ani era enclava de libertate, era insula fericirii, era paradisul in care Adam si Eva nu primisera inca ordin de la presedintele lor sa-si acopere trupul. Era locul in care nu exista vina si aveam voie sa fim noi insine. Eram saraci, ne spalam la stropitoarea transformata in dus cu apa incalzita la soare, closetul de lemn din fundul curtii era biziit de muste albastre, uneori ne stergeam cu frunze late de bos­tan, dar pe plaja mergeai in picioarele goale cu bratara de aur la glezna si tulpan de matase pe cap, cu rochie lunga cra­pata pina la sold, din pinza topita, prin care trupul se ghicea lasciv, inainte de a se descoperi de tot, intins pe nisip sub privirile bietilor militari de 18-19 ani, transpirind pe dimb linga tunuri si aparindu-ne de nu stiu ce dusmani inchipuiti. Seara, la focurile aprinse se adunau hippies cu flori in plete, cu chitari si cu fete blonde culcate pe ge­nunchii lor, cintau „Michelle, ma belle' sau „Rasputin, Rasputin, the Rusian Sex Ma­chine'. Noi, Virgil Mazilescu, Mariana Marin, Gabriela Adamesteanu, Marius Robescu, Rodica Palade, Ada Bittel si Toma Roman… priveam lumea aia neve­rosimila ca pe o Fata Morgana. Foaia din calendar arata 15 august 1968.'

Un alt lucru care ne place mult la Nora Iuga e ca prefera calatoriile cu trenul. Fobia de avioane i se trage de la doua calatorii apocaliptice, una la Caransebes, alta la Cluj. Si, desi de citeva ori si-a calcat pe inima, odata pentru a ajunge la New York si alta data la Buenos Aires, calatoriile cu trenul sint pline de voluptate. Berlinul, de exemplu, se afla, de fiecare data, la o distanta de 33 de ore cu trenul. „Nu e prima oara cind ma laud in public cu pasiunea mea pentru calatoriile cu trenul, ca si cind acest hobby ar fi ceva care mi-ar spori excentricitatea, acordindu-mi brevetul de artist incontestabil, fiindca orice hobby e pentru un artist ca broasca testoasa pentru Ernst Jünger. Asadar, ceea ce ma neli­nis­teste cel mai mult, de cind am implinit 80 de ani, nu e ca nu as mai fi in stare sa-mi satisfac aceasta placere, ci ca ei nu ma mai cred in stare sa mi-o satisfac. Si ce e cel mai grav e ca nu imi mai dau voie nici sa concurez, fiindca si concursurile au limite de virsta, asadar, nu-mi ramine decit sa scriu in camera mea cu storurile trase, singura cu mine ca in chitul lui Iona, retraind furtuna aia apocaliptica, stirnita pe la apusul soa­relui, cind abia trecusem de Busteni si virful Caraimanului era sfichiuit de bice orbi­toare si parca se rupea in doua cata­peteasma bisericii. Priveam tremurind furia de-afara si trenul, carapacea mea protectoare, ma purta in viteza afara din iadul acela, cind un om pirpiriu si smead, vapo­reanul de pe micul vas de croaziera de pe Lago Maggiore, s-a asezat linga mine in cuseta, simtindu-mi frica si m-a tinut de mina o ora, pina am iesit din orcanu ala. Si nici o vorba. M-o fi confundat cu mama lui sau… A doua zi in zori, cind m-am trezit, nu mai era in cuseta si pe perna mea era o carte cu un copil pe coperta pe care scria Micul print.'

Recomandari
peroz.ro
evedete.ro
Publicitate
Unica.ro
Mai multe din people