Ultimul Ionesco

Aflata in Romania, in vizita la rude, alaturi de care si-a petrecut sarbatorile de iarna, Marie-France Ionesco, fiica lui Eugene Ionesco, a cedat rugamintii noastre de a ne acorda un interviu in exclusivitate. Am avut astfel pri­vilegiul de a petrece citeva ore, in ajunul Craciunului, alaturi de o persoana calda si inteleapta, care ne-a evocat amintiri legate de tatal sau, de prietenii sai si de lupta impotriva comunis­mului, de cealalta parte a Cortinei de Fier.
 Interviu de: Mihaela Frank. Fotografii: Doru Amariucai. Stilist: Domnica Margescu.
 

ELLE: V-ati nascut in Franta. Cind ati venit prima data in Romania?

Marie-France Ionesco: De Craciun, in ‘67. Am venit aici pentru ca vroiam sa vad unde au copilarit ai mei, mai ales mama, caci tata a co­pilarit in Franta. Voiam sa vad biserica unde s-au casatorit, scoala Cen­trala, unde a invatat mama, si toate locurile des­pre care am auzit de la parintii mei. Asa ca am hotarit sa fac o calatorie in acea tara despre care auzisem atitea, Romania. Niciodata n-as fi crezut ca lucrul acesta va avea atitea consecinte in viata mea. Atunci mi-am cunoscut pentru prima oara rudele din Romania si m-am legat foarte tare de ele, asa ca am revenit si anul urmator. Mi-am facut si un grup de prieteni aici – acum, din tot grupul acela cred ca nu mai e ni­meni in Ro­mania… Unii au plecat, altii s-au stins din viata – Doinas, de exemplu. Cind am plecat din Ro­mania, n-am avut sentimentul ca plec dintr-o tara straina, desi, desigur, ma intorceam acasa, in Franta.

ELLE: Cum a fost primul dumneavoastra contact cu o tara comunista?

M.F.I.: Ce m-a socat cel mai mult in anii aceia, pe linga situatia ingrozitoare, despre care nu mai trebuie sa vorbim – o stie toata lumea –, era di­feren­ta enorma intre cei foarte putini privilegiati si restul oamenilor. Acest detaliu m-a ingrozit. Privi­legiile, privilegiatii… Romania nu e o tara cu o lunga tra­di­tie a democratiei. A avut o perioada scurta, intre cele doua razboaie mondiale. Acest lucru ex­plica multe din comportamentul roma­ni­lor. Sa va dau un exemplu: cind am venit prima oara, ca sa-mi faca placere, niste prieteni m-au asteptat la ae­ro­port, cu o masina, direct la avion. Probabil au vrut sa-mi fa­ca o surpriza placuta, sa-mi arate ce bine ma pri­mesc. A pus cineva o vorba buna, am avut pile, cum se zice. Dar pentru mine asta era ceva anormal, nu mi-a facut placere. Am ramas uluita si am in­te­les in mai putin de-o ora oroarea unei societati dis­perate. Sufe­rin­ta era enorma, iar privilegiile erau pe masura. De-a lungul anilor, acest sentiment mi s-a confirmat. Sa nu uitam ca aceasta parte a lumii a fost atitia ani sub Imperiul Otoman. Sint niste deprin­deri care ramin si nu se sterg usor. Aceste ex­cese de amabilitate fata de cei considerati „importanti“ sint foarte jenante.

Ceea ce m-a incintat, in schimb, a fost caldura oamenilor, intensitatea trairilor. Vedeti, eu eram studenta pe-atunci (era in timpul miscarilor din ‘68) si in toate facultatile din Franta studentii erau extraordinar de stingisti, maoisti chiar. Cind am venit aici, a fost minunat. M-am simtit, pe plan in­telectual si al ideilor, intr-o tara libera – din punct de vedere interior, bineinteles. Toti prietenii de aici erau la curent cu ultimele noutati din semiotica, lingvistica, psihanaliza, noul roman etc. Ei trecusera dincolo de nebunia ideologiilor. Orice ideologie este peri­culoasa pentru ca vrea ca lumea sa se confor­me­zemodelului ei. De unde represiunea, teroarea. Un filosof francez pe care il admir foate mult, André Glucksman, care spune in Les maitre penseurs ca toata nenorocirea lumii vine de la utopii. O imagine asupra lumii perfecta, coerenta e o nenorocire, pentru ca lumea nu poate fi coerenta, nici perfecta. Or, ca sa se intru­chipeze perfectiunea in aceasta lume, se instaureaza teroarea. Asta se intimpla in orice utopie si cea mai mare, cea mai ingrozitoare utopie a omenirii a fost cea marxist-leninista si maoista – o viziune „spre binele oamenilor“, dar de fapt dia­voleasca a omenirii. Or, revin, cind am ve­nit in Ro­mania, nimeni nu mai credea in ideologii, exista umor, libertate, dar si angoa­sa! Eu am fost entuziasmata (eram o adolescenta intirziata, e ade­va­rat!) si spuneam tot timpul ca e minunat, aveam im­presia ca traiesc intr-un roman rusesc – in fie­care seara sa vorbesti despre viata si moar­te, despre sensul existentei, despre chestiuni fundamentale si nu prostiile ideologice despre care discutam cu colegii mei francezi. Totusi, unul dintre prietenii mei mi-a spus intr-o seara in care ne adu­nasem vreo 15 persoane: „Da, Marie-Fran­ce, asa e, in seara asta toti am vorbit sincer, ca-n Dosto­ievski, dar miine unul sau doi vor face raport la Securitate”.

                            Eugene si Marie France Ionesco, La Kyoto 1976

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Unica.ro
Trending news
Psychologies
Mai multe din people