Sandra Pralong si optimismul ei incurabil

Acum, cind tot mai multi români sint mai dezgustati ca niciodata de ce se intimpla in tara noastra, intilnirea cu un om care crede cu tarie in Romania si in oamenii ei pare un semn de sus! Dupa o viata pe trei continente, Sandra Pralong e gata sa convinga pe oricine ca cel mai bine e tot acasa!
 

La Sandra Pralong, usa de la intrare sta larg deschisa atunci cind as­tea­p­ta musafiri. De dupa ferestrele am­ple, Piata Charles de Gaulle respira prin aburii iesiti din asfal­tul incins. A plouat torential. Apar­ta­men­tul, proiectat chiar de mama sa, arhitecta, pe un teren apartinind familiei, aduce pe alocuri a galerie de arta. Poate si datorita tablourilor pictoritei ja­poneze pe care Sandra le gazduieste temporar in living.

La etaj se gasesc ascunse in mape de desen propriile schite, unele inspirate de Picasso, precum si un simpatic Woody Allen impletind un fular. Fotografii in alb si negru amintesc de istoria unei familii cu singe plimbaret. In fata mea se asaza, sprijinindu-si crucis picioarele pe un taburet, ultima reprezentanta a unei familii in care s-au impletit radacini greco-romanesti cu unele spaniolo-romanesti. Un chip care nu-si tradeaza virsta, un rind de perle mari la git si o ie barbateasca peste fusta ampla, iata coordonatele intervievatei mele ai carei ochi gri-albastri pipaie pe pereti si aievea, cautind amintiri.

„Am plins cind nu m-au facut pionier”
Familia din partea mamei se stabileste in Dobrogea odata cu venirea unui strabunic grec, care dupa ce isi pierde sotia pe mare, hotaraste sa ramina in port la Constanta. Asa se face ca singele de carturari, arheologi si profesori se intersecteaza cu cel autohton, pe vremea strabunicii Sandrei, care ia de sot un inginer silvic din Sibiu, trimis in Dobrogea sa impadureasca regiunea. Se naste astfel si bunica. Ea devine pictorita de biserici si traieste alaturi de mica sa familie vremurile grele ale razboiului si, mai apoi, ale comunismului. „Initial, bunica a fost pictorita de sevalet. Abia dupa ce au dat-o afara din Uniunea Artistilor Plastici pentru ca era din familie de burghezo-mosieri, s-a dus la scoala Patriarhiei sa invete pictura bise­riceasca. Bunicul cazuse prizonier in miinile rusilor si n-au mai stiut nimic de el, timp de trei ani. Cu un copil in circa si casa bombardata in timpul razboiului, la 47 de ani s-a apucat de o noua meserie. Asa si-a cumparat apartamentul de pe Dacia si a facut sa supra­vietuiasca familia.” In acest apartament a copilarit si Sandra.

Parintii mei au divortat cind aveam trei ani, iar tata a plecat din tara trei ani mai tirziu. Bunicul s-a intors de pe front si m-a crescut pe mine. A fost, de fapt, barbatul vietii mele, a fost tatal meu! Am co­pilarit intre doua parcuri – Parcul Ioanid si Gradina Icoanei – si stateam pe Dacia, colt cu Piata Spaniei. Imi amintesc ca ma uitam, de la balconul nostru, la vila lui Tulpan, ministru adjunct pe atunci la Industrii, daca nu ma insel. si ma uitam la doua lucruri: in primul rind la o minunata magnolie care crestea in curte la el, si in al doilea rind, la o masina rosie trasnet, un Ferrari cred, ce-i apartinea lui Ion tiriac, care pe vremea aceea statea in gazda la Tulpan. Aveam zece ani, iar casa aceasta imi parea foarte misterioasa, pentru ca era a unui mare mahar comunist. Era o alta lume acolo pentru noi, care veneam din familii burgheze. Nu-ti spun cit am plins atunci cind nu m-au facut pionier, din cauza ca tata fugise din tara. Imi aduc aminte de privirile familiei, asezata in jurul mesei, cind eu am izbucnit in plins ca nu m-au facut pionier. Aduceam cu mine realitatea acestui regret de a apartine, in timp ce mama si bunicii mei erau din cu totul alt film. Cum ii explici copilului ca e o onoare sa nu fii facut pionier? Ma rog, nu stiu daca e o onoare sau nu, dar macar sa-l faci sa inteleaga ca e OK sa nu fii facut pionier, ca nu e vina ta.”

„Tata a recuperat de la aeroport o hippioata“
Sanda Budis, mama Sandrei, fuge si ea in Elvetia, in 1972, si reuseste sa o aduca si pe aceasta ceva mai tirziu, sensibilizind-o cu o telegrama pe prima doamna a Statelor Unite, Patricia Nixon. Urmeaza anii de scoala in Elvetia si mai apoi reintilnirea cu tatal, in America. „Tata era si el dintr-o familie constanteano-spaniola, care detinea fabrici si orezarii in Constanta. In America, a facut cariera ca inginer. A lucrat chiar la construirea celor doua turnuri gemene si s-a instalat vis-à-vis de ele, intr-o cladire construita pe locul unde a fost depozitat pamintul scos de la fundatia World Trade Center. si-a cumparat un apartament la etajul 20, pe marginea riului Hudson, si era tare fericit. A suferit foarte tare cind s-au darimat cele doua turnuri. Erau un simbol personal pentru el, mai mult decit unul american.”

Cit despre reintilnirea dintre adolescenta de 16 ani si burlacul din New York, s-a lasat cu scintei. Am ajuns in America de ziua mea, pe 9 martie. Am picat in New York pe o mare furtuna si dupa o greva a gunoierilor, care tinea de trei zile. Erau munti de gunoaie pe trotuare, saci sfisiati, era un cer intunecat si valsau ziarele ca intr-un film de groaza. A fost horror! Tatal meu, Dumnezeu sa-l ierte, era un om asezat, cu maniere, si a recuperat din aeroport o hippioata cu o mie de margele la git, o geaca oranj latoasa, un par laliu si o palarie de jeans cu flori! A doua zi dimineata m-a dus la cel mai mare magazin din New York sa-mi cumpere o fusta plisata bleumarin si ciorapi albi. Va dati seama ce bine ne-am inteles! Nici eu n-am fost foarte dibace, pentru ca eram tare rebela la vremea respectiva, asa ca, dupa vreo sase luni, am fugit inapoi in Elvetia, la mama.”

Studenta la Stiinte Politice, Sandra se indragosteste de un coleg de la Economie Politica, cu care se casatoreste repede, la 23 de ani, si pleaca impreuna in Niger, intr-o misiune ONU. Soarta face ca, la scurt timp, un accident de masina sa o lase vaduva. Cu toate acestea, a mai avut pute­rea sa se indragosteasca o data, in Romania. „Da, e ade­varat, dar cu greu. Intr-un fel, era o poveste de dra­goste foar­te speciala, pentru ca atit eu, cit si logodnicul meu ne pier­duseram perechea – el sotia si eu sotul. Dar cred ca ne-a fost teama sa ne recasatorim.”

Din Niger se muta la Paris si providenta face sa primeasca o bursa Rotary pentru un master in State. „Bursa aceasta o da­torez decanului facultatii unde invata sotul meu. Pe mine ma plictiseau ingrozitor stin­gistii de la mine de la facultate, asa ca am facut foarte mult voluntariat la Comitetul de studenti de la facultatea sotului meu. Aici se organizau raliuri, baluri, week-end-uri la schi si, intre altele, organizau si actiuni legate de lumea a treia. Iar eu faceam toate de­senele, brosurile, machetele, organizam evenimente, ma simteam foarte confortabil acolo. Asta l-a impresionat pe decanul facultatii, care mi-a spus ca trebuie sa merg la un master. si el m-a indemnat sa aplic la bursa Rotary-ului.”
 

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Publicitate
Unica.ro
Mai multe din people