Pascal Bruckner – cronicarul crizelor noastre

Este intruchiparea intelectualului francez complet: traieste la Paris intr-un apartament ticsit de carti, are o iubita frumoasa si tanara, calatoreste in lumea intreaga. Mihaela Frank a stat de vorba cu Pascal Bruckner despre ultima sa carte, despre viata privata si despre lumea de azi, cu bune si cu rele.

Pascal Bruckner – cronicarul crizelor noastre

Despre Pascal Bruckner gasesti multe pe Internet, si totusi aproape nici o informatie personala. Da, sunt multe cronici ale cartilor sale, destule articole scrise chiar de el si un numar rezonabil spre mare de interviuri. In Romania, scriitorul si eseistul francez este mai cunoscut si mai iubit decat multi confrati de-ai sai, iar de-a lungul anilor acesta a venit si revenit de multe ori in tara noastra – are o relatie foarte stransa cu editorii sai romani (de altfel coordoneaza, alaturi de Magdalena Marculescu, colectia Eroscop a editurii Trei), iar regizoarea Chris Simion i-a pus in scena doua dintre romanele sale mai vechi: Copilul divin si, de curand, Hotii de frumusete.

In 2005, intrigat de povestea tinerei care si-a pierdut viata in urma unui proces de exorcizare, la o manastire izolata din judetul Vaslui (mult mediatizatul „caz Tanacu', ce a stat si la baza celui mai recent film al lui Cristian Mungiu, Dupa dealuri), Bruckner face o calatorie pentru a-i cunoaste pe protagonisti si a descalci itele povestii si scrie apoi un articol in Le Monde, intitulat La possedee de Moldavie (Posedata din Moldova).

Bruckner este genul acela de intelectual francez complet – este un observator lucid si ironic al slabiciunilor si exceselor societatii contemporane, scrie romane, dar si eseuri pe teme actuale, care starnesc reactii, controverse, discutii, tine conferinte la diverse universitati, e invitat in dezbateri televizate unde isi impartaseste opiniile unui public care il respecta, colaboreaza cu diverse publicatii, este editor la celebra editura Grasset. Temele sale predilecte merg de la emanciparea sexuala la criza cuplului modern si de la iluzia fericirii la vinovatia in fata istoriei sau extremismul ecologic, iar scriitura sa combina cu elocventa limbajul nuantat al artistului cu concizia aforistica a ganditorului – astfel incat cartile sale sunt pline de fraze sau paragrafe care se cer subliniate si citate.

L-am intalnit pe Pascal Bruckner cu ocazia lansarii celui mai recent roman al sau, primul scris dupa sapte ani: Casa ingerilor. Am regasit personajul elegant pe care il stiam, cu zambetul sau politicos si cu aceeasi alura de cavaler tomnatic (sau de star de cinema francez, cum preferati). De data asta am petrecut mai mult timp impreuna cu el si cu editorii sai, asa incat am avut ocazia sa-l intreb cate ceva si despre copilaria si tineretea sa. Stiam din scurtele biografii pe care le citisem pe Internet ca-si petrecuse copilaria in Franta, Elvetia si Austria. Mi-a spus ca acest lucru s-a intamplat pentru ca la varsta de un an si jumatate sau doi s-a imbolnavit de tuberculoza, asa ca parintii l-au trimis in Austria. „Am crescut la munte, in Austria si apoi in Elvetia. Au fost niste ani foarte placuti!'

Insa apoi s-a intors in Franta, la Lyon, si a urmat cursurile unui liceu iezuit, asa incat, atunci cand, la 17 ani, a plecat sa studieze la Paris, schimbarea a fost una majora: „Parisul era minunat! Era ca o gura de aer proaspat in comparatie cu Lyon, care pe atunci era de moda veche si extrem de provincial. Parisul a insemnat libertate pentru mine'. Și mai interesant e faptul ca evenimentele din mai 68, care au schimbat major viata generatiilor urmatoare (nu doar in Franta), l-au prins in Paris, la varsta ideala – avea 20 de ani, era student si se afla in mijlocul evenimentelor. L-am intrebat cum a trait acele momente, dar am fost uimita cand mi-a raspuns ca pe atunci nu prea intelegea ce se intampla. Locuia in apropiere de Cartierul Latin si participa la demonstratii zilnic, dar a luat totul ca pe un soi de petrecere. Apoi revoltele s-au terminat, in iunie 1968. „Au fost doua luni pe care nu le-am luat prea mult in serios, au fost ca un joc pentru mine', mi-a marturisit eseistul de azi.

Cum foarte multi intelectuali francezi din acea vreme erau de stanga, l-am intrebat daca s-a alaturat si el acestui trend. Mi-a spus ca nu a activat in nici un partid… ma rog, cu exceptia catorva luni cand a cochetat cu stanga, conform modei. „Toti prietenii mei erau dedicati, verbal cel putin, «marii revolutii». Noi suntem produsul acelor ani. Generatia anilor ‘60-70 a dat startul revolutiei sexuale, emanciparii si ridicarii individului ca figura principala a societatilor din Vest. Eu am fost mai degraba un liberal, m-a interesat mai mult libertatea sexuala decat dictatura clasei muncitoare. Prin urmare nu am fost activist in nici un partid, cu exceptia catorva luni cand am facut parte dintr-un grup obscur de stanga.'

Mda. E evident pentru oricine i-a citit cartile ca Bruckner a fost dintotdeauna interesat de libertatea sexuala si ca, desi e imposibil sa se fi tinut deoparte de miscarea de stanga din Franta acelor ani, Bruckner nu e un intelectual de stanga. Am continuat discutia cam de-acolo de unde am lasat-o, a doua zi de dimineata, cu reportofonul pornit, la sediul editurii Trei.

ELLE: Sunteti un intelectual angajat in „viata cetatii'. Cand ati constientizat ca vreti sa va implicati in societate?
Pascal Bruckner: Cand incepi sa scrii, iti asumi o obligatie, asa ca a publica o carte este primul act de dedicare prin care te afirmi public importiva tuturor. Am facut-o intaia oara cu prima mea carte, Le Sanglot de lHomme blanc in anul 1983. La momentul publicarii a socat lumea occidentala, iar de atunci a fost tradusa in mai multe limbi. Impactul cartii s-a datorat invinuirii pe care o aduce societatii in ceea ce priveste imperialismul, colonizarea si sclavagismul. Cred ca este un eseu care a ajutat foarte mult la schimbarea mentalitatii in Franta si in tarile din Vest. Desi a starnit o controversa majora, ma bucur ca am scris-o.

ELLE: Pentru ca ati adus in discutie ideea de vina, pe care ati reluat-o si in alte carti, as vrea sa va intreb pentru ce credeti ca ar trebui sa se rusineze generatia dumneavoastra?
P.B.: Fiecare generatie face greseli. La fel si noi, am facut multe greseli pentru care vom fi invinovatiti de generatiile care vor urma. Totusi, cand vine vorba de culpabilitatea din cauza trecutului, cred ca amintirea ar trebui inlocuita de istorie, deoarece este imperios sa primeze perspectiva obiectiva asupra faptelor petrecute. Tocmai din acest motiv consider foarte important rolul istoriei in tarile din estul Europei, de exemplu. E nevoie de istoria comunismului asa cum e nevoie de cea a fascismului, a celui de-al doilea razboi mondial s.a.m.d.. Cel de-al doilea razboi mondial este o cruce dureroasa pe care toate natiunile Europei vor trebui sa o poarte. Cu toate acestea, cred ca este inutil sa ne simtim vinovati pentru faptele comise de parintii si bunicii nostri sau de generatiile precedente. In schimb, trebuie sa fim constienti de evenimentele care s-au desfasurat, intr-un mod cat mai exact. Aceasta este atributia istoriei. In prezent gresim cu siguranta, dar nu stim inca unde. Se poate sa facem greseli cu intentii bune si lucruri bune cu intentii rele, dar democratia ne permite sa privim constant asupra societatii pentru a evita pe cat posibil erorile. De asta e buna democratia.

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Mai multe din people