Nicole Krauss si puterea cartilor

Una dintre cele mai bine cotate scriitoare americane de azi, Nicole Krauss vorbeste (in exclusivitate pentru ELLE România) despre succes, despre puterea cartilor de a schimba vieti, despre trecut si despre cum este sa fii casatorita cu un scriitor la fel de bun ca si tine. Interviu de: Mihaela Frank

Nicole Krauss si puterea cartilor

Are 33 de ani si, alaturi de sotul sau, Jonathan Safran Foer, formeaza cuplul cel mai adulat al tinerei generatii de scriitori americani: au debutat in acelasi an si cartile lor au stat alaturi pe listele celor mai bune aparitii editoriale in 2002. Apoi, in 2005, amindoi au venit cu cea de-a doua carte, iar criticii s-au grabit sa-i elogieze din nou. Multi au gasit cele doua romane – al ei: Istoria iubirii, al lui: Extrem de tare si incredibil de aproape – destul de asemanatoare pentru a-i suspecta de colaborare (amindoua cartile se invirt in jurul unui tata iubit si pierdut, a unui tata dintr-o generatie anterioara care nu si-a cunoscut fiul, a unor bunici evrei nevoiti sa fuga din calea nazismului in America si sa-si continue vietile ciuntite de razboi). Cu toate astea, Nicole Krauss marturiseste in interviul pe care l-a acordat revistei noastre ca nu obisnuiesc nici macar sa-si citeasca unul altuia fragmente ale romanelor la care lucreaza si ca este imposibil sa colaborezi la scrierea unui roman. Dincolo de speculatii, realitatea este ca, pur si simplu, cei doi par sa fi avut preocupari comune inca dinainte de a se intilni: ea si-a facut teza de licenta la Oxford pe tema poeziei lui Joseph Cornell, el a realizat o antologie de poezie inspirata de Cornell; amindoi provin din familii ale caror istorii sint strins legate de holocaust, dar incearca, si unul si altul, sa depa­seasca statutul de „reprezentanti ai literaturii evreiesti“. Desi a crescut intr-un cartier evreiesc, Nicole Krauss declara ca in copilarie a incercat mereu sa se detaseze de mostenirea sa. Crescind, a realizat, totusi, ca nu poate ignora trecutul familiei sale si dramele prin care au trecut bunicii sai, ca toate acestea au modelat-o si pe ea. Iar acest lucru se vede cu prisosinta in Istoria iubirii, roman aparut in româneste anul acesta la editura Huma­nitas si care se bucura de un succes remarcabil si in tara noastra.

Istoria iubirii este, pe scurt, povestea unei carti pierdute si a felului in care aceasta reuseste sa schimbe viata cititorilor sai. Aceasta carte a fost scrisa cu multi ani in urma de Leo Gursky, un tinar evreu polonez indragostit de o fata pe nume Alma, care va ramine singura iubire din viata lui. Alma, insarcinata in secret cu copilul lui Leo, este trimisa de catre familia sa in America, din cauza represiunii naziste asupra evreilor. Cind, dupa cinci ani, reuseste si Leo sa ajun­ga acolo, isi gaseste iubita maritata. Ea ii marturiseste ca au un fiu impreuna, dar il roaga sa nu le dea viata peste cap. De atunci, Leo va trai in umbra, jelindu-si iubirea pierduta si spionindu-si fiul. Cel de-al doilea personaj de forta al cartii este Alma Singer, o pustoaica de 14 ani, a carui tata a murit, si care incearca sa gaseasca raspunsuri la intrebarile vietii si… un iubit pentru mama sa bolnava de tristete. Cum se intilnesc si se leaga destinele acestor personaje atit de (aparent) diferite – o fata de 14 ani si un batrin de 80 de ani – ei bine, veti vedea citind cartea. Iar despre autoare aflati mai multe din dialogul pe care l-am avut cu ea.

ELLE: Istoria iubirii este prima dumneavoastra carte publicata in România si s-a bucurat de un succes remarcabil. V-ati asteptat la asta?

Nicole Krauss: stiti, in general incerc sa nu ma interesez cum se vind cartile mele in diverse tari, pentru ca nu e bine sa ma gindesc la asta, mai ales acum, cind lucrez la o noua carte. Dar va pot spune ca succesul pe care l-a avut Istoria iubirii in Statele Uni­te m-a surprins foarte mult, pentru ca, atunci cind o scriam, aveam impresia ca este o carte de care foarte putini oameni ar putea fi interesati – se trece rapid de la o poveste la alta, apoi iar se revine la prima, si nu credeam ca oamenii vor avea rabdare sa urmareasca firul naratiunii. Faptul ca reactia a fost atit de puternica a fost un soc pentru mine. si acum sint surprinsa cind cineva imi spune ca i-a placut cartea, asta in­seam­na mult pentru mine.

ELLE: Scrisul face parte din viata dumneavoastra de mult timp. Va amintiti cind ati simtit pentru prima oara nevoia sa scrieti?

N.K.: Cred ca s-a intimplat in adolescenta, pe la 14 ani. La 15 ani sigur scriam. Chiar zilele trecute parintii mei mi-au trimis citeva cutii pline cu niste caiete in care scrisesem la 15 ani, deci scrisul era ceva destul de serios pentru mine chiar de atunci. Cred ca am inceput sa scriu din doua motive. Unul este ca, inca de cind am invatat sa citesc, am fost o cititoare pasionata. Citeam foarte mult, eram genul de copil care avea mereu o carte la el. O luam cu mine si la masa. Mi se parea ca poti sa creezi o lume intreaga intr-o carte, o lume extrem de puternica si magi­ca. Nu cred ca era un mod de evadare. Era doar felul meu de a-mi antrena imaginatia. si cred ca asta fac toti copiii. Pe la 14-15 ani am inceput sa ma schimb, sa devin mai sofisticata din punct de vedere emotional, dar nu stiam sa exprim asta. Nici nu prea puteam, eram sub controlul scolii, al pa­rintilor… Asa ca am simtit nevoia sa ma re­volt, sa ma fac auzita. Scrisul a fost, asa­dar, un mod de a evolua normal pentru mine, un pas pe care era firesc sa-l fac.

ELLE: stiu ca la inceput ati scris poezie. De ce ati abandonat-o si cum a fost trecerea de la poezie la roman?

N.K.: Niciodata n-am constientizat faptul ca abandonez poezia. Mereu am vrut sa fiu poeta, pentru mine poezia este cea mai puternica, cea mai exploziva, cea mai perfecta forma de literatura, care a avut cel mai mare impact asupra mea, in adoles­centa. Dar la un moment dat m-am simtit prizoniera in poeziile mele, or sensul poeziei era sa ma elibereze. Asa ca a trebuit sa incerc cu totul altceva. Uneori co­chetam cu ideea de a scrie un roman, dar asta parea ceva extrem de complicat. La 25 de ani m-am hotarit totusi sa incerc. Eram destul de naiva, ma gindeam sa gasesc o idee si sa scriu despre ea. Am des­coperit ca imi place foarte mult a­ceasta forma literara, chiar daca nu eram perfecta – nimeni n-a scris un roman perfect. si asta imi place. Imi place sa ma joc cu aceasta posibilitate a esecului pe care ti-o ofera romanul. si imi place ideea ca, de cite ori scrii un roman, ii redefinesti for­ma, pentru ca nimeni nu poate spune e­xact ce este romanul. Mi-am dat seama ca asta mi se potriveste. Asa ca, dupa ce am terminat primul roman, am mai scris unul. Nu am luat niciodata decizia con­stienta de a renunta la poezie. De fapt, mereu sper sa ma intorc la ea. Dar in a­cest moment nu stiu daca o voi face…

ELLE: Creati impresia ca va place foarte mult sa scrieti. E adevarat?


N.K.:
Ma bucur ca credeti asta. De fapt, trebuie sa recunosc ca ma chinuiesc destul de mult cu scrisul si exista multe momente in care sint nefericita de munca mea. Nu din cauza ca sint scriitoare, ci pentru ca e o munca foarte grea din punct de vedere psihologic – iti pierzi adesea increderea in tine si in ceea ce faci. De fiecare data cind te apuci sa scrii trebuie sa stii daca ai ceva care merita sa fie spus si daca te vei putea exprima intr-un mod original. Mereu te in­trebi daca vei reusi sa scrii in acea zi si daca vei scrie ceva bun sau prost. si asta nu e usor. Pe de alta parte, nu uit niciodata cit sint de norocoasa ca pot sa fac asta. Asa cum am spus la inceput, e vorba despre ideea de libertate pe care o are scriitorul. Henry James scrie despre asta, despre felul cum tinerii scriitori poate nici nu-si dau seama de aceasta libertate incredibila pe care o simti atunci cind te asezi si incepi sa creezi. Poti sa faci sa se intimple ce vrei tu pe foaia de hirtie, atit cit te tine creativitatea. In acest mo­ment, nici nu mai pot sa ma gindesc daca imi place sau nu sa scriu, am facut asta mai mult de jumatate din viata, asta sint eu si asa functionez in aceasta lume. Daca nu as scrie, nu as mai fi aceeasi persoana.

ELLE: Ati dedicat Istoria iubirii sotului si bu­nicilor dumneavoastra. Aveti o relatie speciala cu bunicii?

N.K.: Da si nu. Cind eram mica, parintii mamei mele locuiau la Londra, apoi s-au mutat la Ierusalim, deci nu-i vedeam foarte des. Ceilalti bunici locuiau la New York. Ca sa fiu sincera, cred ca partea speciala a re­latiei noastre vine din faptul ca bunicii mi-au influentat tiparul psihologic, prin faptul ca proveneau dintr-un anumit loc. Nu nea­parat ca ar fi suferit foarte mult, desi s-a in­timplat si asta – bunica mea a locuit in Ger­mania, deci va dati seama prin ce a trecut si ce s-a intimplat cu familia ei. Intr-un fel, toti bunicii mei au trecut prin experiente grele din cauza nazistilor in cel de-al doilea razboi mondial. Asta ne-a afectat pe toti cei din familie, mai ales pe mama, care a crescut in acest me­diu. Chiar si ge­neratia urmatoare – gene­ratia mea – este constienta de aceste lucruri. Asta cred ca a contribuit mult la ceea ce sint, m-a afectat in multe feluri, chiar daca mi-e greu sa le nu­mesc exact. De-abia cind scrii te lamuresti ci­ne esti de fapt.
 

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Publicitate
Unica.ro
Mai multe din people