Neagu Djuvara intre istorie si istorii

Linga istoricul Neagu Djuvara, vechea vorba care spune ca „cine n-are batrini sa-si cumpere“ capata un sens concret si imperativ. Tinerii români nu l-au cumparat cu bani, caci el le-a oferit serviciile de bunavoie.  

ELLE: Se pare ca asta era o problema generala printre emigranti…

N.D.: Intr-adevar. Vreau sa va spun ca toti fugarii astia ai nostri isi gaseau de lucru cu foarte mare greutate. Daca erau ingineri mai mergea, dar ce sa faci cu un militar de cariera sau cu un diplomat? Ajungeau portari la hotel sau chelneri. Asa ca mi-am reinnoit contractul pe inca doi ani, apoi inca doi si tot asa, pina s-au facut 23 de ani. Am sperat me­reu ca daca imi termin cel de-al doilea doctorat de stat, in filo­sofia istoriei, o sa gasesc un post de profesor in Statele Unite sau in Canada – tari mult mai liberale decit Franta, unde n-aveam nici o sansa de cariera universitara pentru ca nu eram francez (stiti, eu mi-am pastrat nationalitatea romana pina in 1989). Am facut o suta de cereri in America, dar n-am primit nici un raspuns. Asa ca am ramas in Africa pina cind, la 68 de ani, mi-am zis ca e timpul sa ma intorc la Paris, cu o mica pensie.

Sederea in Africa a fost o intimplare extraordinara, care mi-a deschis multe orizonturi. Presedintele african era un om cumsecade, cu care m-am inteles foarte bine, fost invatator care apucase sa fie lector la scoala de Limbi Orientale de la Paris. Era un tip destul de slefuit si cu foarte mult bun-simt. A fost rasturnat dupa treisprezece ani de un militar cu care m-am inteles mai putin bine, dar nici acela nu m-a dat afara fiindca stia ca fac treaba buna la Externe. Perioada cea mai buna a fost cu primul presedinte, care ma lua peste tot cu el, iar eu ii faceam discursurile; asa am vizitat foarte multe tari africane. Am participat chiar la lansarea faimoasei Organizatii a Unitatii Africane; am fost la sedinta de deschidere de la Adis-Abeba, in 1963, unde din o mie de delegati eram numai doi albi: un consilier al presedintelui Senegalului si eu.

ELLE: stiti cum se cheama cei care scriu discursurile sau cartile altora?

N.D.: Se cheama „negri”! Da, eu eram „negrul” presedintelui african… Acesti 23 de ani petrecuti in Africa au fost oarecum placuti, dar si tristi – ca si viata. Mai intii, sotia mea nu m-a insotit. A fost inceputul unei despartiri definitive, fara sa divortam. Fiica mea a venit acolo ca profesoara la un liceu si au fost doi ani extrem de simpatici – ea avea 23 de ani, pofesase in imprejurimile Parisului, si aici a predat la liceul de baieti si fete din Niamey. M-am inteles admirabil cu fiica mea, ea ma atragea in mediul ei de tineri, eu o duceam in lumea diplomatica, asa ca faceam o pereche buna. si ea isi aduce aminte de acei doi ani ca de o perioada dintre cele mai fericite din viata ei. A stat cu mine pina s-a casatorit cu un diplomat american, care a luat-o cu el, pentru ca, dupa legea americana, nu putea ramine intr-o tara unde socrul sau avea un post oficial.

ELLE: Ce-ati facut dupa ce v-ati intors la Paris?

N.D.: M-am intors om deja virstnic la Paris, unde de un an ma chemau Alexandru Ghica si Cristina Sturdza la Casa Romaneasca. Aceasta functiona numai din cotizatiile romanilor de acolo, nu eram platiti. Apoi m-am apucat din nou de scoala! Am inceput sa invat sirbo-croata, nu ca sa stiu sa vorbesc, ci ca sa aflu istoria si literatura lor, diferentele dintre ei; acei patru ani la scoala de Limbi Orientale m-au ajutat sa inteleg ce se intimpla in fosta Iugoslavie. Am stat ca pe jaratic ani intregi citind toate comentariile din ziare, facute de oa­meni care nu stiau ce inseamna acest grup de limbi, acest teritoriu care nu era o tara, ci un mozaic de culturi si religii diferite. Tito i-a tinut impreuna cu o mina de fier. Dupa caderea lui, a explodat totul pentru ca nu era o uniune fireasca…

ELLE: Banuiesc ca ati trait intens razboiul din fosta Iugoslavie…

N.D.: Da. Moralmente, desigur, caci nefiind acolo, nu am avut de suferit. La fel s-a intimplat si la revolutia din ‘89. Noi, cei din exil, am trait in fata televizorului o saptamina intreaga, pentru ca in Franta se dadea la televizor tot ce se intimpla la Bucuresti. Am suferit groaznic cind am vazut cacealmaua care a iesit. Sigur, eram entu­ziasti la ve­derea revoltei poporului, a sutelor de mii de oameni iesiti in strada… Pe urma am aflat de combinatii, de cadavrele scoase din morga la Timisoara si aratate drept victime, plus procesul lui Ceausescu, care s-a dat in toate tarile occidentale si care a facut o impresie detestabila – un proces complet stalinist! Dintr-o data, dupa ce se ridicase in slavi Romania, am cazut mai jos decit inainte. Am hotarit imediat sa ma intorc in tara, sa vad ce se intimpla si, daca pot, sa fac si eu ceva. M-am intors pentru ca tot timpul, chiar si in Africa, am stat tot cu gindul ca odata si odata ma voi intoarce…

ELLE: Am inteles de ce v-ati intors, dar de ce ati ramas cind ati vazut ce-i aici?

N.D.: Asta ma intreb si eu, fiindca intr-adevar am fost extrem de stresat de ceea ce am vazut. Mai intii, impresia ca profilul romanului s-a schimbat in cei 45 de ani. Omul intilnit pe strada nu mai era romanul pe care il cunoscusem in tineretea mea. Imi veti spune ca e o deformare a tineretii, dar eu am plecat la 27 de ani, nu eram un copil; si va spun, cind m-am intors am gasit alte mutre! Mai intii, po­pulatia bucuresteana: multi dintre cei care circulau pe strada inainte erau functionari, aveau profesiuni liberale, era burghezia romaneas­ca. Or astia au fost casapiti sau au fugit, citi au putut, asa ca strada nu mai era aceeasi. Populatia bucuresteana se inmultise de patru ori cu lume adusa de la tara, si nu intotdeauna cei mai buni, fiindca si la sa­te cei mai buni au fost persecutati. Sigur, nu poti sa-i condamni pe toti, fiindca foarte multa lume de acum, nepotii sau copiii celor care au aparut pe scena in timpul comunismului, sint oameni foarte inteli­genti.

Prima impresie a fost ca am de-a face cu alta natie: lumea nu zim­bea, toti erau imbufnati, nu stiau catre ce se merge, se temeau de vecini. Chiar extrema politete care se practica azi mi se pare bol­na­vicioasa. De exemplu, inainte vreme, cind intilneai pe cineva pe strada, il intrebai simplu: „Puteti sa-mi spuneti unde este strada X?”. Acum nu. Ii spui: „Iertati-ma, nu va suparati, va rog, unde este strada X?”! Ai nevoie de trei formule inainte de a spune ce vrei, pentru ca lumea se teme de strainul care i se adreseaza. Am gasit, deci, oa­meni care se tem unii de altii, oameni care au ceva pe constiinta si nu pot sa o spuna, motiv pentru care nu sint in largul lor.

Asta este un aspect care ar fi putut sa ma indemne sa nu mai stau, dar au mai fost si altele: in momentul cind m-am angajat la Universitate ca profesor asociat, puterea de atunci, cu toate firele trase de fosta Securitate, mi-a facut tot felul de sicane. Mai intii au aranjat ca in primul an de invatamint sa nu fiu platit, sub pretextul ca cererea a fost facuta prea tirziu. Am inghitit asta, in fond nu am venit in tara ca sa cistig bani – traiam prost, dar nu avea importanta. In anul urmator, dupa doua-trei luni, tot nu eram platit – s-au facut ca pierdusera dosarul. A trebuit sa intervin pe linga Emil Constan­tinescu, pe vremea aia rectorul Univer­sitatii, iar contabilul-sef s-a bilbiit in tot felul de explicatii, pina cind s-a aflat de la o subalterna ca nici macar nu aveam nevoie de dosar, pentru ca fusesem cooptat de Senatul Universitatii. Pur si simplu, voiau sa ma scirbeasca. Apoi m-au platit la cel mai jos nivel posibil. N-am protestat si am acceptat.

Pe urma, in iarna ‘91-’92, fratele meu, care ramasese la Paris, imi scria multe scrisori, pe care le numerota. Dupa trei luni, am socotit ca imi lipseau 19 scrisori! Atunci am scris directiunii postei o scrisoare putin in doi peri, cu o discreta amenintare ca o sa ma adresez presei… Bineinteles, au raspuns ca este o eroare, dar de atunci n-a mai disparut nici o scrisoare. Vedeti, astea erau micile smecherii cu care se umbla. Cunosc multe cazuri de repatriati carora li s-au pus bete in roate si care s-au scirbit si au plecat. Eu m-am incapatinat! Recunosc si ca o anumita elita m-a luat in brate facindu-ma mai mare decit sint, si asta m-a magulit. Am avut impresia ca devin cineva, ca pot fi folositor noilor generatii. In plus, am gasit un editor, Humanitas, care a inceput sa ma publice, sa-mi traduca lucrarile publicate deja in Franta. Toate astea m-au facut sa ma simt, totusi, acasa. Asa se face ca de 15 ani sint domiciliat aici.

ELLE: Cum vi se pare ca arata românii azi, in comparatie cu cei din ‘90?

N.D.: S-au schimbat mult lucrurile in acesti 16 ani. E o generatie noua care intra acum in scena, desi unii dintre ei sint cam golani, umbla in masini luxoase si te stropesc cu noroi. Exista acum o clasa extrem de antipatica: copiii bogatasilor facuti peste noap­te, dupa ‘89. Ingrijorator este faptul ca s-a nascut o noua bur­ghezie care risca sa fie de proasta calitate: cei imbogatiti prin hotie. Occidentul stie asta. Daca acum intram in Europa cu toate bubele astea, este fiindca ne vor europenii, chiar daca stiu ca inca nu sintem curati.


 

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Publicitate
Unica.ro
Mai multe din people