Mostenirea Bratianu – un interviu de exceptie cu scriitoarea Marie-Helene Fabra Bratianu

Cum se rasfring dramele de demult ale unei familii romanesti cu nume istoric asupra descendentilor acestora? ELLE a stat de vorba cu Marie-Helene Fabra Bratianu, autoarea unei carti in care fantomele trecutului se amesteca cu realitatile lumii de azi.

Mostenirea Bratianu – un interviu de exceptie cu scriitoarea Marie-Helene Fabra Bratianu

O carte de memorii aparuta recent la Editura Humanitas a constituit pretextul perfect pentru o conversatie cu descendenta unei familii romanesti cu nume istoric, o femeie nascuta in Franta, care priveste spre Romania cu un amestec de simpatie si exasperare. Marie-Helene Fabra Bratianu este nepoata lui Gheorghe Bratianu si a Elenei Bratianu (nascuta Sturdza). Mama sa, Ileana Bratianu, a fost trimisa in Elvetia, impreuna cu sora si fratele ei, atunci cind Romania incepea sa devina o tara potential periculoasa pentru cei „cu origini nesanatoase”. Gheorghe Bratianu, istoric si om politic de prestigiu, intuia cursul catastrofal pe care se inscrisese Romania acelor vremuri si ar fi putut sa plece din tara, impreuna cu cei trei copii si sotia. Dar un Bratianu nu putea sa-si paraseasca tara ca un capitan nevolnic. (Sigur, acum, privind inapoi cu ochii prezentului, putem sa banuim ca nici macar barbati ca Gheorghe Bratianu nu si-au putut imagina amploarea dezastrului care va urma odata cu instalarea comunistilor la putere, altfel cum ar fi putut sa-si semneze condamnarea la moarte sau macar la ani grei de puscarie, umilinta si mizerie! Pentru ca, stim deja, asta e ceea ce a urmat pentru cei ramasi in tara.)

Memoria frunzelor moarte aduna in paginile sale amintiri de familie coagulate in jurul a trei femei, din trei generatii – Bunica, Mama si Nepoata/Fiica. Iar relatiile dintre cele trei femei, marcate puternic de cutremurul istoric care a zguduit Europa postbelica, constituie un fir rosu care strabate cartea de la un capat la altul. Pe de-o parte, avem o femeie cu singe princiar, Elena Bratianu, crescuta si traita pina la maturitate intr-o lume privilegiata, descrisa in fragmente de jurnal pe care nepoata le mosteneste si decide sa le transcrie, pentru ca apoi sa le presare in volum, ca o carte in carte. Astfel, lumea aceasta care nu mai exista se amesteca si explica realitatile prezentului. Un prezent in care Elena Bratianu, dupa confiscarea averii, arestarea, anii de temnita, moartea sotului in inchisoare si apoi libertatea intr-o Romanie intoarsa cu susul in jos, reuseste in cele din urma sa ajunga in Franta si sa-si regaseasca copiii, dupa mai bine de cincisprezece ani. Un prezent in care fiica sa, Ileana (mama autoarei), este deja o femeie matura, casatorita, cu o cariera si… cu multe intrebari legate de decizia parintilor de a-si „abandona” copiii in strainatate. Un prezent marcat de stigmatul „decaderii”, al umilintei si al pierderilor irecuperabile. Traumele prin care trec cele doua femei ricoseaza inevitabil si asupra autoarei, care creste alaturi de o mama care n-a avut parte de afectiune materna, dar care e constienta ca, daca al Doilea Razboi Mondial nu ar fi existat si nu ar fi mutilat destinele a milioane de oameni, printre care si familia ei, bunicul sau ar fi murit in patul lui, mama sa ar fi crescut in Romania, iar ea probabil nu ar fi existat. „Sint asadar copilul unei sfisieri de care mama nu s-a vindecat cu adevarat niciodata. Stia lucrul asta, il stiam si eu. Aceasta sfisiere a marcat mereu relatia noastra.” – scrie Marie-Helene Fabra, undeva spre finalul volumului.

Cartea incepe cu moartea mamei, eveniment care, asa cum marturiseste ulterior autoarea, a „trezit” partea romaneasca din ea si a facut-o sa inteleaga cit de apropiata era, de fapt, atit de mama sa cit si de tragedia familiei sale. Desi a crescut inconjurata de povesti despre o tara si o lume pe care nu le putea intelege si cu care nu isi imagina ca va intra in contact vreodata altfel decit din povesti, Revolutia Romana aduce „legenda” in realitate. Desi bolnava, mama sa incepe sa-si petreaca tot mai mult timp in Romania, stapinita de frenetice si iluzorii vise de recuperare a trecutului si de implicare in viitorul tarii. Calatoreste prin tara in campanii politice, incearca sa recupereze cite ceva din averea familiei, se straduieste sa traiasca „pe picior mare” si, desigur, este inconjurata de o pleiada de profitori de tot felul. Toate acestea fac ca, la moartea mamei, in 2009, fiica sa se trezeasca mostenitoarea nu a unei averi, ci a unui hatis de probleme administrative si legale, pe care e nevoita sa inceapa a le dezlega si pune in ordine. Lucru care o obliga sa faca mai multe calatorii in Romania si sa ia contact cu lumea reala de aici, lume care o bulverseaza si pe care incearca sa o inteleaga.

Povestea nu s-a incheiat inca (Marie-Helene Fabra inca are patru procese pe rol in Romania), dar toate acestea (si altele care n-au incaput in spatiul acestui text, printre care si figura remarcabila a bunicului, care apare ca un munte pe fundalul istoriei celor trei femei) reusesc sa se finalizeze, totusi, in paginile unei carti nascute aproape din intimplare, dupa cum avea sa marturiseasca autoarea. Am profitat de prezenta sa in Romania pentru a o cunoaste pe Marie-Helene Fabra si pentru a sta de vorba, cu o cafea in fata, pe frumoasa terasa de la Green Hours.

ELLE: In cartea dumneavoastra, relatia cu Romania pare sa evolueze treptat, de la o tara cvasi-necunoscuta, aproape de poveste, la o tara poate putin ciudata, privita uneori cu oarecare condescendenta, alteori cu caldura si mai apoi cu din ce in ce mai multa intelegere, pe masura ce va intoarceti aici fortata de afacerile familiei sau in vizita. Cu ce sentimente reveniti astazi in Romania, dupa ce ati scris aceasta carte?
Marie-Helene Fabra Bratianu:
Sint fericita, in primul rind, pentru ca am reusit sa scriu aceasta carte, care m-a obligat sa asez lucrurile in ordine. E un proces care pentru mine personal nu s-a incheiat inca, dar care din punctul de vedere al cartii mele este terminat. Eu voi continua sa revin aici, pentru ca afacerile familiei nu s-au rezolvat inca.

ELLE: Ati inceput sa scrieti aceasta carte dupa moartea mamei dumneavoastra si poate ca a fost si un travaliu de vindecare pentru dumneavoastra. V-a schimbat, personal, in vreun fel, aceasta carte si scrierea ei?
M.H.F.B
.: Trebuie sa marturisesc ca am fost foarte miscata de faptul ca am putut sa trezesc interesul oamenilor cu povestea aceasta. Am inceput sa scriu cartea in timpul unui stagiu de formare in cinematografie experimentala, impreuna cu o prietena. Voiam sa facem in citeva zile un mic montaj care sa cuprinda diferite tehnici. Prietena mea mi-a zis: „Scrie ceva, imi vorbesti mult despre mama ta si arhivele ei, pune-le pe hirtie ca sa avem o baza de la care sa incepem montajul”. Asa a inceput totul. Initial nu mi-a trecut prin cap sa scriu o carte.

ELLE: Si cum v-ati hotarit sa faceti o carte din acest proiect?
M.H.F.B.:
De fapt, in acelasi timp am inceput sa copiez pe calculator textele pe care bunica mea mi le lasase, din jurnalul ei. Tot atunci m-am gindit sa copiez si notitele mele, pe care le scrisesem in timpul vizitelor in Romania. O romanca cu care vorbeam despre un eventual proiect de cinematografie exprimentala mi-a spus: „De ce nu scrii o carte?“. Ea a fost cea care mi-a dat cu adevarat curajul sa ma lansez intr-un lucru de care nu ma credeam capabila.

ELLE: Vorbiti mult, in carte, despre mama si bunica dumneavoastra, dar mai putin despre copilaria pe care ati avut-o alaturi de aceste femei. Puteti sa ne povestiti despre asta? Daca am inteles bine la lansare, ati fost un copil cu tendinte de razvratire…
M.H.F.B
.: Ah, mai curind as spune ca am fost o fetita foarte singuratica. N-am avut frati sau surori, parintii mei nu prea erau acasa, mama muncea mult si tata la fel. Erau amindoi un pic singuratici de felul lor. Aveau o viata sociala, dar nu se prea ocupau de mine, desi erau foarte afectuosi. Nu eram atit rebela, cit mai curind salbatica!

ELLE: Bunica dumneavoastra va spunea multe povesti din trecutul familiei?
M.H.F.B.:
Imi spunea, dar nu prea multe, caci eram prea mica. Bunica mea a murit cind aveam noua ani si s-a imbolnavit foarte tare cind aveam doar opt. Mi-o amintesc ca pe-o femeie careia ii placeau mult jocurile. Era foarte jucausa. E adevarat ca in acelasi timp avea si un caracter foarte capri¬cios, imprevizibil, care o facea citeodata foarte orgolioasa, pentru ca altadata sa devina brusc o femeie foarte simpla. Dar a avut dreptate sa-mi lase memoriile astea, pentru ca, desi am amintiri bune cu ea, mai incurc lucrurile pe care mi le-a spus cu ce am citit dupa aceea despre familia mea. Asa ca memoriile bunicii sint pentru mine o sursa foarte importanta de informatii, la prima mina. Bunica a locuit cu parintii mei in casa o vreme, inainte sa ma nasc eu, dar dupa aceea s-a mutat, deci o vedeam mai rar, cam de trei ori pe luna. Mama mi-a povestit multe despre ea, si apoi erau si romani care veneau in vizita si povesteau – membri ai familiei sau prieteni –, dar nu vorbeau prea mult despre chestiuni foarte personale. Da, mama povestea, bineinteles, ca avea un tata extraordinar si ca avusese o copilarie minunata, dar nu stiu daca asta se intimpla prea des.
 

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Unica.ro
Trending news
Mai multe din people