Marina Sturdza, un destin nobil

Se trage dintr-o familie de domnitori, a trait in exil citeva decenii, are in spate o cariera de exceptie in jurnalism, moda, relatii internationale si o activitate caritabila la fel de impresionanta. Doamnelor, Marina Sturdza...
Interviu realizat de: Mihaela Frank
Stilist: Domnica Margescu.
Fotografii: Sebastian Enache.
 

Marina Sturdza, un destin nobil

ELLE: Oamenii ramasi in tara isi imaginau ca cei ple­cati in exil o duc mult mai bine pe de-o parte datorita propagandei de partid, care spu­nea ca au plecat cu toate bo­gatiile si, pe de alta parte, cei de-aici, ducind-o atit de greu, isi ima­ginau ca nu se poate mai rau.

M.S.: Cred ca un alt lucru care a contribuit la sentimentul asta de singuratate si de ruptura totala a fost faptul ca nu in­drazneai sa comunici cu cei ramasi in tara. Spaima noastra era sa nu le facem rau si atunci orice modalitate de comunicare trecea prin diverse tari si diversi intermediari – daca trimiteai niste bani, de exemplu, pri­meai un mesaj ca a ajuns ciocolata. Era to­tul asa de sucit! Iar da­ca spaima a condus poporul nostru in tara in timpul comunismului, ace­easi spaima a fost extraordinar de puternica si eficace si in afara.

ELLE: Deci au reusit practic sa intrerupa orice comunicare.

M.S.: Da, au reusit. si, de fapt, cel mai trist rezultat al comunismului este ceva care nu se discuta si care constituie cea mai mare pierdere: s-au sters notiunile de conduita, de eleganta si traditiile care se transmiteau din generatie in gene­ra­tie. S-a sters un modus vivendi, un stil de viata care in România era remarcabil de ci­vilizat. tara asta era un lider in multe domenii si eu tin minte discutii cu diplomati care fu­sesera in România; toata lumea isi dorea un post aici. E o tristete foarte mare: s-a pierdut tot capitalul asta de viata frumos. Urmarea este ca astazi in România nu mai sint modele. Pe cine ai arata drept model de comportament frumos, de eleganta, cineva care poate transmite ceva, un model aspi­rational pentru tinerii de azi? Pe cine ai numi? Sint foarte putini.

ELLE: Sint foarte putine modele si de obicei nu sint in front row. Acesti oameni nu sint foarte vizibili fiindca ceea ce fac ei nu este spectaculos; ei nu fac show.

M.S.: Da, dar stiti… lucrurile se vor schimba. Insa e nevoie de timp. Eu cred ca unul din lucrurile triste este ca toata lumea si-a inchipuit ca imediat dupa Revolutie o sa avem o alta viata, total noua, ca o sa fie democratie, ca totul o sa fie cum ne do­ream. Eh, nu mai e posibil, e o chestie de citeva generatii – „there are no quick fixes“, iar democratia trebuie invatata, este un proces. Daca filozofia democratiei este ca fiecare sa-l asculte cu respect pe celalalt, noi mai sintem inca la stadiul in care toata lumea zbiara. N-am ajuns inca la civilizatia asta de respect reciproc. Altfel, sint alte lucruri absolut minunate aici – mai exista cultura si educatie la nivel national, subiectele de conversatie sint rasarite, viata sociala este extraordinar de buna. Eu as compara Bucurestiul cu orice mare capitala. Sint multe atuuri de care nu stiu daca românii insisi isi dau seama.

ELLE: Cind v-ati revazut familia ramasa in tara?

M.S.: Nu i-am vazut pina am revenit, 45 de ani mai tirziu. Prima data am venit fara sa stie nimeni, in 1992, si am petrecut trei nopti la manastirea de la Polovragi. Pe urma am revenit, in ‘97, oficial, cu International Herald Tribune, ca sa organizez primul summit de investitie strain in România.

ELLE: De ce v-a luat atit de mult sa reveniti in tara dupa Revolutie?

M.S.: Ah, din mai multe motive: in primul rind, eram putin speriata – cred ca o viata intreaga am fost putin speriata de ideea de a reveni. Nu stiam cum o sa ma inserez eu in tara asta de unde plecasem la patru ani. Imi petrecusem copilaria tot auzind povesti despre România, fiindca parintii mei si prietenii lor au trait in trecut si si-au brodat mereu si mereu toate vechile povesti. Eu le ascultam si imi dadeam perfect seama ca viata asta privilegiata nu mai e­xista, asa ca am in­cercat sa uit si sa tra­iesc in prezent… Apoi, nu stiam ce o sa ga­sesc aici, a­veam alte urgente. Nu venise mo­mentul. Era si un context nepotrivit in viata mea. In ‘88 mi s-a oferit un post de vice­pre­sedinte al unei mari firme de lux din New York – de-abia ma mutasem acolo, asa ca in ‘89, cind s-a intimplat revolutia, nu puteam pleca… Dupa aia, in ‘92 am obtinut un post foarte important la Natiunile Unite, pe care de-abia il incepusem si am putut sa dau o fuga pina aici; dar nu puteam inca sa ma intorc. Abia in ‘97 a venit momentul potrivit: mai intii pentru ca veneam cu niste proiecte de ajutor pentru tara asta, apoi pentru ca era intr-un context foarte potri­vit mie – veneam sa lucrez cu Guvernul si cu Presedintia la organizarea primului mare summit de investitie in România. Partea cea mai interesanta a fost ca tot ce-mi inchipuisem ca va fi greu a fost, de fapt, extrem de usor. Am venit ca si cum nu plecasem vreodata.
 

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Publicitate
Unica.ro
Mai multe din people