Interviu Horia-Roman Patapievici: “Patapievici si Culianu – doi intelectuali incomozi”

Pe cit de discret reuseste sa fie in viata sa privata, pe atit de expus este in viata publica – din motive ce tin fie de opiniile sale legate de spatiul politic si social romanesc, fie de ideile sale intelectuale, fie de asocierea cu grupul asa-numitilor „intelectuali ai lui Basescu“. Mihaela Frank a stat de vorba cu Horia-Roman Patapievici despre toate acestea si despre multe altele.

ELLE: Dupa cum vorbesti despre Culianu, as putea crede ca el a fost pentru tine un model.

H.-R.P.: Nu, nu e modelul meu, pentru ca in­tre multele inzestrari pe care Culianu le avea, ii lipsea una, care pentru mine este foar­te im­por­tan­ta, si o avea pe alta, la care eu ma ra­portez cu prudenta, cu scepticism ori chiar cu teama – iar el o avea in exces. Cea care ii lip­sea era ra­portul cu Dumnezeu. Culianu pu­tea sa intelea­ga lumea fara rest, facind complet abstractie de „ipoteza Dumnezeu”, ca sa formulez ceea ce ii lipsea recurgind la un citat clasic pentru modernitatea noastra. Eu nu pot sa inteleg lumea daca fac abstractie de „ipoteza Dum­ne­zeu”. Ca sa folo­sesc un limbaj neutru, pentru mine, Dumne­zeu este o ipo­teza epistemolo­gica necesara. Din­colo de acest limbaj neutru, este realitatea sufle­teasca a ceea ce prezenta lui Dumnezeu in­seamna, lucru pe care, iarasi, cunoscindu-l, nu pot sa fac abstractie de el. Cealalta trasatura la care ma refer, cea pe ca­re o avea in exces si fata de care eu sint foarte prudent, poate fi exprimata rapid sub numele de magie. El avea o relatie deopotriva stranie si specializata cu toate tehnicile de divinatie, cu tehnicile de conjurare a spiritelor, cu toate tehnicile manipulatorii asociate cu stapinirea magiei. Asta il situa constant pe Culianu intr-o zona fata de care reactia mea este cam aceeasi cu reac­tia lui Roger Martin du Gard, care, intr-o imprejurare in care ii fusesera relatate niste intimplari parapsihologice destul de inspaimintatoare, ar fi spus: „Nu cred in aceste lucruri, dar nu mai vreau sa aud nimic despre ele!”.

ELLE: E foarte interesant ceea ce imi spui, pentru ca, la o privire superficiala, de la Zbor in bataia sagetii, trecind prin Omul recent si sfirsind deocamdata cu Ultimul Culianu, si tu pari cum­va mai detasat de existenta lui Dumnezeu. Pari mai dispus sa teoretizezi decit sa simti…

H.-R.P.: Da, este vorba de o forma de politete epistemologica fata de semenii mei indiferenti. Optiunea mea, nu lipsita de o ironica nuanta apologetica, este sa vorbesc de Dumnezeu in chip oblic, indirect, avindu-l insa mereu ca orizont in fata ochilor.

ELLE: Teoria „ultimului”, pe care o lansezi in aceasta carte mi se pare fascinanta. Cum ti-a venit aceasta idee?

H.-R.P.: In aceasta carte am incercat sa fac portretul unei gindiri. Am vrut sa fac la fel ca un pictor care picteaza un chip incercind sa re­dea ceea ce e dincolo de acel chip. Asta a fost ambitia mea si am pus-o sub semnul teoriei ulti­mu­lui, deoarece, dupa mine, Culianu este, ala­turi de Nietzsche, ilustrarea perfecta a acestei teorii. Ideea mi-a venit – asta iti marturisesc tie, pentru prima oara – cind eram adolescent, cu privire la Nichita Stanescu. Mi se paruse ca acesta trecuse, in ultima perioada a vietii, spre o faza de oralitate continua a poeziei, de emisiune poetica neintrerupta. Sigur ca s-ar putea gasi anumite explicatii in biografia lui, precum impregnarea cu alcool ori boema continua, dar, mi s-a parut, fenomenul nu e reductibil la biografie, ci reprezinta o structura universala: cind un poet extrem de talentat, care compune poezii intermitent, trece, la un moment dat, intr-o faza in care poezia tisneste din el in mod conti­nuu. Nichita Stanescu intrase la un moment dat intr-o stare poetica neintrerupta, pentru care poe­ziile notate pe hirtie nu erau decit urmarea unui decupaj intimplator. Trecuse, cumva, dincolo, intr-o stare de perfectiune a poeziei. Devine, din Nichita Stanescu, ultimul Nichita. Cu el mi-a ve­nit ideea asta. Si stii de ce este o perfectiune? Pen­tru ca angreneaza o modificare a firii, a fiin­tei ar­tistului. In momentul in care harul tau te obli­ga ca in mod continuu sa emiti poezie, atunci e ca si cind existentialitatea ta a fost trasa in sus si situata chiar la nivelul si in proximitatea harului. Devine, cumva, chiar harul. De aceea spun in teoria ulti­mu­lui ca omul sufera un salt dincolo de propria sa fiinta….

ELLE: Dar atunci intervine cenzura transcendenta, cea care il opreste pe geniu, la un mo­ment dat, sa treaca dincolo de o anumita limita. Cine crezi ca opereaza aceasta cenzura?

H.-R.P.: Oricine. Aici e o parte delicata, cu cenzura transcendenta. Pentru ca ceva trebuie sa produca o actiune fizica. La Nietzsche, de exemplu – el innebuneste. Ce declanseaza nebunia asta? Pentru teoria mea nu conteaza, este important ca, simbolic vorbind, acest „orice”, la un anumit moment, pare ca cenzureaza un salt dincolo.

ELLE: OK, atunci intrebarea mea este nu cine o opereaza, ci cine o dicteaza?

H.-R.P.: Eh, teoria cenzurii transcendente stii ca e luata din Blaga. Acolo, cel care impie­dica cunoasterea absoluta este Marele Ano­nim. Aceasta teorie poate fi inteleasa asa, mai laic, ca un mecanism prin care cunoaste­rea absoluta este pur si simplu interzisa. Daca intri pe un fagas care duce la ea, atunci se de­clan­seaza un mecanism care o opreste.

ELLE: E interzisa in genele umane?

H.-R.P.: Hm… nu stiu. E o metafora cogniti­va. Cenzura transcendenta este o metafora. Si trebuie sa ramina, altfel exista riscul de a cadea in teosofia cea mai rea. Este ceva care te ajuta sa intelegi mai bine anumite lucruri, dar eu ma abtin sa fac pasul in explicatie. Am spus asta si in pre­fata, atunci cind am distins intre aspectul juridic al asasinarii lui Culianu si aspectul metafizic al asa­sinarii lui, aspectul metafizic fiind intreruperea gindirii geniale.

ELLE: Deci o sa te feresti sa spui ca Marele Cenzor e Dumnezeu?

H.-R.P.: Da, pentru ca eu nu cred ca e El.

ELLE: Dar, dincolo de teoria metafizica asu­pra mortii lui Culianu, ai si vreo parere perso­nala lumeasca?

H.-R.P.: Adica in privinta chestiunii juridice, da? Problema cine este asasinul. Pai, intotdeauna trebuie pornit de la fapte, iar faptele in cazul de fata sint interpretarile ca­re au fost date mortii lui. Cea mai raspindita in anii ‘90, imediat du­pa asasinare, a fost ipoteza Secu­ri­ta­tii. Si argumentul era acesta: Culianu, in rubrica Scoptophilia pe care o tinuse in publicatia Lumea Libera Ro­ma­neasca din New York, avusese articole vitriolante la adre­sa regimului Iliescu; era, de altfel, deopotriva de vitriolant cu traditia nationalista. In plus, el il invitase pe rege la Chicago, in aprilie 1991, se purtase foarte deferent cu el si asta paruse sa sugereze ca, pentru el, monarhia este o solutie. Deci, Securitatea ar fi luat masuri si l-ar fi eliminat pentru ca era periculos regimului din tara. Eu nu cred in teoria asta. Si argumentul meu poate fi sintetizat in doi pasi. Primul: cit de important era Culianu incit Secu­ritatea sa hotarasca sa dea o lovitura peste Ocean, cind in tara se aflau, si actionau, oa­menii cei mai primejdiosi pentru regim? Iar al doilea argument, care cred ca este decisiv, pleaca de la observatia ca niciodata Securi­tatea nu a actionat pe teritoriul Statelor Unite. Niciodata. Ceea ce inseamna ca, dintr-un motiv sau altul, s-a ferit sa o faca. Or, daca n-a facut-o inainte de 1989, cind ii statea la inima si cind dispunea de toata puterea si de toata impunitatea, de ce ar fi facut-o dupa 1989, cind nu mai avea atita putere, situatia era fluida, iar America avea cu totul alt tip de interese fata de noi? Nu mi se pare plauzibil.

A doua ipoteza, care a aparut la sfirsitul anilor ‘90, este teza legionara, care spune asa: Culianu i-a succedat lui Eliade care, spun le­gionarii, era unul de-al lor si un bun nationa­list roman. Culianu nu era deloc nationalist. Ba dimpotriva, el s-a manifestat ca foarte antilegionar, dupa moartea lui Eliade. In plus, voia sa se ca­satoreasca cu o evreica si erau zvonuri ca ar fi dorit sa treaca si el la iudaism. In logica legio­nara, asta ar fi insemnat si tradare, si blasfemie. Deci, ar fi trebuit executat. Intrebarea mea este: daca rationamentul de mai sus reproduce corect gindirea lor, aveau ei puterea sa omoare pe cineva? Mai omorisera pe cineva, in exil? Legionarii, batri­nii aceia, mi-i si imaginez, la 70-80 de ani, cu fixatii maniacale de tinerete… Se puteau ei mo­bi­liza ca sa faca asa ceva? Angajasera pe cineva? Ma intreb. Sint sceptic si in ce pri­ves­te aceasta teorie. Exista, in fine, si o a treia interpretare, o combinatie intre astea doua, care spune ca le­gionarii au fost infiltrati de Se­cu­ritate si ca, de fapt, ei ar fi facut acest lucru de coni­venta cu Securitatea. Eu nu stiu cine l-a omorit pe Culianu. Remarc ca nici FBI-ul nu stie, pentru ca ancheta, desi a fost inchisa, nu a condus la identificarea criminalului. Ipoteza mea este ca acest om genial a fost omorit de un descreierat sau de o des­creie­rata, din motive care tin de zona imprevi­zibila si tulbure a fanatismului religios – de oa­meni care isi imagineaza ca sint vrajitori sau vrajitoare si care s-au simtit lezati de felul in care Culianu intelegea sa trateze materia lor ori de felul in care Culianu incerca sa o ilustreze practic, in fata studentilor. Culianu era un om foarte curajos si imprudent in acelasi timp, pentru ca domeniul intelectual in care era el savant – magia, divinatia – este o zona populata de foarte multi descreierati, de foarte multi inchi­puiti, de oameni care-si imagineaza ca sint vra­jitori, initiati, magicieni si toate astea. E un foarte vast cimp de recrutare a nebunilor si in­chi­pui­tilor. Si imi pot imagina ca el, cu terme­ritatea lui teoretica si practica, fie in conferintele sale, fie la cursurile, fie in seminariile, fie in relatiile lui private a enervat un nebun. Iar nebunul l-a omorit. S-ar putea, pe de alta parte, sa fie o pura intimplare, pentru ca atunci cind s-a refacut firul evenimentelor, s-a constatat ce mic interval de timp a stat la dispozitia criminalului sa actio­neze – a fost o secventa de imprejurari foarte strinsa, in care Culianu tocmai a iesit de la el din birou, s-a dus rapid la toaleta, deoarece se grabea sa se intoarca in birou…, aparent nu putea sa fie pindit de cineva, pentru ca acolo se circula mereu si oamenii, in timpul anchetei, nu au putut sa-si amin­teasca pe cineva care sa fi stat acolo la pinda. Daca nu e asa, atunci ar fi trebuit sa aiba complici…

ELLE: Deci n-ai nici o ipoteza personala?

H.-R.P.: N-am nici o ipoteza. Inclin totusi spre ipoteza nebunului sau a nebunei.

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Unica.ro
Trending news
Mai multe din people