Interviu Horia-Roman Patapievici: “Patapievici si Culianu – doi intelectuali incomozi”

Pe cit de discret reuseste sa fie in viata sa privata, pe atit de expus este in viata publica – din motive ce tin fie de opiniile sale legate de spatiul politic si social romanesc, fie de ideile sale intelectuale, fie de asocierea cu grupul asa-numitilor „intelectuali ai lui Basescu“. Mihaela Frank a stat de vorba cu Horia-Roman Patapievici despre toate acestea si despre multe altele.

Horia-Roman Patapievici este unul dintre cei mai cunoscuti intelec­tuali din Romania. Atit de cunoscut, incit la un moment a fost etichetat (de unii colegi invidiosi, probabil) drept „vedeta intelectuala” – de altfel, exista o intreaga panoplie de etichete lipite acestui nume… Putini sint cei care nu au despre el o parere clara si de cele mai multe ori spusa raspicat. Cei mai multi fie il adora, fie il urasc; calea de mijloc e cea mai putin populata in acest caz. Dar nu atentia polarizata de care se bucura seful Institutului Cultural Roman a prilejuit dialogul care urmeaza (sincer, nu cred ca as fi obti­nut acest interviu cu un astfel de pretext), ci cea mai recenta aparitie editoriala care poarta semnatura Horia-Roman Pata­pie­vici: volumul “Ultimul Culianu”, aparut in vara lui 2010 la Editura Humanitas. Este o carte pe care autorul sau mizeaza foarte mult, daca e sa tinem cont de ceea ce scrie acesta in Cuvintul inainte, cu un proiect cit se poate de ambitios: in primul rind, acela de a zugravi o minte care il fascineaza total, cea a lui Ioan Petru Culianu; apoi, de a lansa o teorie inedita, asa-numita „teorie a ultimului“, conform careia un creator de geniu, ajuns intr-un anumit punct al evolutiei sale, face un salt intr-un „dincolo“ al operei sale, devenind altceva – un „ultim“ – si apropiindu-se (in chip periculos) de granita care delimiteaza ceea ce-i este permis unei fiinte umane sa cunoasca. Asa incit, am discutat despre toate acestea, dar am atins din plin si subiecte mult mai ancorate in cotidianul nostru mioritc. Un melanj care sper sa va placa…

ELLE: Am o prietena care, de cite ori vine vor­ba despre tine, imi spune ca a incercat sa ci­teasca Omul recent, dar i-a fost imposibil. Ei ii place sa spuna ca scrii pentru tine si pentru prie­tenii tai. Cineva scria pe un blog ca pentru a-l citi pe Patapievici ai nevoie de Wikipedia, vreo trei dictionare si o biblioteca. Deci, cu alte cuvinte, nu esti un autor foarte usor de citit, desi vinzi tiraje importante. Cum iti explici lucrul asta? Unii spun ca ai fi cel mai celebru autor necitit din Romania. Intrebarea mea este pentru cine scrii tu?

Horia-Roman Patapievici: Imi place denumirea asta de autor celebru necitit. Anonimatul este, pentru cine a avut ghinionul sa iasa din el, o binecuvintare. Bun chiar si sub aceasta forma…

ELLE: Ma bucur ca te amuza…

H.-R.P.: Insa parerea care spune ca sint de necitit pentru ca e nevoie de dictionare ca sa ma intelegi e mai degraba o gluma. Suna bine, asa, ca o legenda urbana, dar exagerarea e vadita. Un simbure de adevar exista, totusi. M-ai intrebat pentru cine scriu. Pina in 1989, pentru ca nu se punea problema sa public, scriam intr-adevar numai pentru prietenii mei. Foloseam deci co­duri de exprimare si un bagaj lexical care ti­nea de jocurile noastre amicale. De exemplu, cel practicat cu Dan Waniek, caruia i-am de­dicat "Zbor in bataia sagetii" – care e, de fapt, o lunga scrisoare adresata lui. Ei bine, cu el am facut, la inceputul anilor ‘80, un joc (el pri­mi­se repartitia la Brasov si ne scriam). Ne-am propus sa analizam impreuna cum isi construies­te G. Calinescu neologismele, de unde le ia, din ce limba si daca exista la el un mecanism de alegere a neologismului, din perspectiva ra­sa­­dirii lui in romana. Si experimentam impreu­na, in scrisori, ce descopeream. De aceea sint in "Zbor in bataia sagetii" foarte multe neologis­me – pentru ca, scriind cartea pentru Dan Waniek, eram in aceasta intelegere tacita, ironica si prieteneasca cu el, sa inventam neologisme. In momentul in care s-a pus problema publicarii, abundenta de neo­logisme si intrebuintarea lor experimentala a iesit in evidenta. Redac­torul de carte a fost socat, dar am lasat totul cum era, ca marturie a unei situatii de fapt. Cind publicul meu s-a lar­git, atunci sigur ca aceasta conventie experimentala a cazut de la sine. Drept urmare, ar­ti­co­lele pe care le-am publicat in presa du­pa debutul meu din 1992 folosesc, ca sa spun asa, cuvintele comunitatii. Deci e o exagerare.

ELLE: Omul recent a avut parte de o re­ceptare cam bizara… Daca nu ma insel, cred ca atunci s-a nascut ceea ce s-a numit „cazul Patapievici”…

H.-R.P.: Nu, nu chiar atunci. „Cazul Pata­pievici” s-a nascut in 1996, cind am publicat "Politicele" – atunci a izbucnit primul scandal legat de scrierile mele, care a venit din partea patriotilor ultragiati si a nationalistilor. A fost primul val de furie impotriva mea. Al doilea val de furie a fost in 2002, ca urmare a publicarii Omului recent, si a venit dinspre postmodernii relativisti.

ELLE: Dinspre intelectuali de data asta… De ce crezi ca a stirnit atita furie? Observatorul cultural ti-a dedicat doua numere, doua am­ple dosare, apoi au urmat niste replici in Ro­man­ia literara si 22. Nu-mi amintesc un alt caz in mediul intelectual atit de discutat (poate doar trilogia lui Cartarescu, Orbitor). Ce a infu­riat atit de mult la Omul recent?

H.-R.P.: Indrazneala de a pune in discutie vitelul de aur al (post)modernitatii. Ca sa re­zum foarte rapid argumentul meu, sustin in car­tea mea ca sint doua modernitati: moder­nitatea pe care am numit-o „clasica”, in care ma recu­nosc integral, si modernitatea „recenta”, pe ca­re o resping. Prin „recent” neintelegind ce­ea ce este acum recent in raport cu momentul acesta, ci acea tendinta a modernitatii de a nu retine din lume decit lumea de acum, de a se stradui in mod bezmetic sa fie tot mai re­centa, tot mai la zi, tot mai lipsita de trecut. Cu aceasta modernitate, in care vad o deviatie de la geniul bun al modernitatii, ma aflu intr-un cvadruplu dezacord: uman, filozofic, stiintific si religios. Or, exista o falanga ideologica foar­te bine constituita, care seamana cu un soi de avangarda leninista a progresului, care se identifica in mod progresist si militant cu tot ce este mai nou, mai la zi, care a resimtit critica din Omul recent ca pe un atac periculos. Tre­buie sa stii ca, pentru progresisti, orice dez­a­cord se traduce sub forma unei etichete: nu le placi, esti fie reactionar, fie fascist. Acesti oa­meni au veleitatea, ca si leninistii, sa confiste tot ce este decent pe lumea asta, sustinind ca bun este numai ce spun ei ca e bun. Iar cind cineva indrazneste sa le dea frauda in vileag, progresistii recurg la stig­matizare, invocind privilegiul de a poseda ade­varul, deoarece, nu-i asa, ei sint „progre­sisti”, iar acela nu poate fi decit un reactionar ori un fascist.

ELLE: Te-a afectat toata campania asta?

H.-R.P.: Campania, nu, m-a amuzat, caci progresistii nostri postmoderni regasisera brusc tonul de vigilenta ideologica al anilor ‘50, dar stig­matizarea, da, m-a afectat. Cum se intimpla adesea la noi si cum fac adeseori (imi vine sa spun intotdeauna) cei care se identi­fi­ca cu a­ceas­ta falanga leninista, singura lor ar­ma reala de atac este stigmatizarea. Ca atare, am fost decretat fundamentalist religios, extre­mist de dreapta, suprematist alb, antiamerican, antioccidental, antisemit, anti-UE, neolegionar. Ce defilare de rea-credinta! Si ce ura, totusi.

ELLE: Nu toata lumea te uraste, insa. As zice ca esti subiectul unei imense simpatii, pe de-o par­te si al unei la fel de imense antipatii. Atentia care ti se acorda este foarte polarizata. Cum te des­curci tu cu acest gen de atentie de care ai parte?

H.-R.P.: In general, adica in trecut, bine. In ultima vreme, mai prost. Cum stii, viata mea publica se rezuma la locul unde lucrez, Institutul Cultural Ro­man, si la prestatia de tip „intelectual public”: adica administratie, ca functionar; si articole, con­ferinte, lansari de carte, dezbateri, ca inte­lec­tual. Desi evit polemicile si detest scandalu­rile, am fost totusi tirit in ele, in contextul inveninarii atmosferei publice din ultimii doi ani, de cind singurul continut al vietii noastre publice a devenit intrebarea daca cineva este pentru ori impotriva lui Basescu. Prin asociere cu presedintele, am de­venit tinta televi­ziunilor zise de stiri, care de doi ani domina autoritar opinia publica. Din acel moment, adica din clipa in care mecanismul de asasinare a persoanei publice a inceput sa functioneze impotriva mea la aceste televiziuni, omului de pe strada i s-a bagat in cap ca sint anti-roman, ca l-am denigrat pe poetul national, ca distrug cultura romana, ca sint pornograf, ca imi urasc semenii si alte asemenea. Ii privesc pe cei intoxicati cu asemenea aberatii ca pe niste victime. Dar, nu mai putin, aceste victime inocen­te au sentimente si isi au si ele onoarea lor de pa­tri­oti si familisti. Ca atare, scena enorma, sint a­pos­trofat la piata in privinta antiromanismului meu!

 

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Publicitate
Unica.ro
Mai multe din people