Interviu cu scriitorul Joel Dicker – Cand succesul vine pe neasteptate

Barbatul din fotografie nu e un actor in voga, ci un tanar scriitor care s-a trezit (aproape) peste noapte in plina glorie. Joel Dicker ne-a marturisit la o cafea matinala ca inca isi cauta locul printre confratii de breasla si ca nu crede in durabilitatea succesului. Interviul care urmeaza va va convinge ca avem de-a face cu un tanar cu capul pe umeri.

Interviu cu scriitorul Joel Dicker – Cand succesul vine pe neasteptate

ELLE: La fix, nu-i asa? Ti-a fost greu sa scrii cea de-a doua carte? Descrii atat de bine blocajul literar prin care trece personajul tau, incat nu pot sa nu te intreb daca ai trecut si tu prin asta.
J.D.: Nu, dar am avut parte de alte probleme. Am foarte multe indoieli si multe idei cu care incerc sa lucrez, dar pe care nu sunt foarte sigur – ceea ce e destul de dificil. Mi-a fost teama ca cititorii nu se vor putea identifica cu ceea ce vreau sa spun. Dar trebuia macar sa incerc. Blocajul scriitorului, aceasta pauza in exprimare, a fost pentru mine tocmai calea de a relationa cu cititorul.

ELLE: Este o carte oarecum neobisnuita pentru piata franceza – ii sensul ca nu e chiar genul de carte pe care o premiaza Academia Franceza. Te asteptai sa primesti acest premiu sau a fost o surpriza?
J.D.: A fost o surpriza totala! Nu ma asteptam la nici un premiu, la nici o distinctie. E foarte complicat sa spun de ce. Mi-e greu sa vorbesc despre mine. Cred ca este o lectura placuta si sunt de parere ca acesta este si scopul unui roman – sa petreci un timp placut citindu-l. Joseph Kessel si Albert Cohen, de exemplu, au inteles perfect publicul francez, iar lectura cartilor lor este foarte placuta. Aceasta este, totusi, o traditie in literatura franceza, pe care pana si Balzac si Alexandre Dumas au respectat-o. Cu totii stim cat de frumoase sunt cartile lor pline de actiune, aventura si momente de suspans. Dar exista doua genuri de literatura franceza: cea intelectuala, foarte greoaie, si cea usoara si placuta. Ma bucur ca romanul meu se incadreaza in literatura de placere, pentru ca tocmai acesta a fost principalul scop pentru care l-am scris. Este o carte buna si nimic mai mult.

ELLE: Esti apropiat de scriitorii francezi? Ai prieteni in aceasta lume?
J.D.: Da, cativa. Multi dintre ei sunt foarte amabili cu mine. Nu e chiar usor sa apari de-odata in aceasta lume, si inca destul de tanar, eflorescent si nici macar francez! Dar am fost norocos aici, pentru ca, de exemplu, Jerôme Ferrari a fost foarte binevoitor cu mine. De asemenea, Douglas Kennedy, pe care l-am cunoscut in Bruxelles si cu care am pastrat legatura prin e-mail. Cand a venit in Geneva am luat cina impreuna, iar cand am mers in Montréal m-a invitat acasa la el. Pentru mine sunt foarte importante aceste relatii, pentru ca ma ajuta sa-mi gasesc propriul loc. Nu vreau sa iau locul nimanui, vreau sa stau in aceasta lume pe un scaun liber.

ELLE: M-am intalnit cu Pascal Bruckner acum o luna si ceva si mi-a vorbit foarte frumos despre tine si despre cartea ta. Mi-a spus ca nu a putut sa o lase din mana pana nu a terminat-o.
J.D.: Nu il cunosc personal, dar ma bucur foarte mult sa aud asta. Este unul dintre cei care au o parere buna despre mine. Cum spuneam, e important, pentru ca ma face sa ma simt acceptat, ceea ce nu e chiar usor.

ELLE: Hai sa vorbim si despre America – despre dragostea si legaturile tale cu aceasta tara. Ce te-a facut sa scrii un roman american?
J.D.: Nu stiu daca este vorba despre iubire. Am ales sa scriu despre Statele Unite pentru ca sunt familiarizat cu aceasta tara si este probabil singurul loc din lumea de azi unde simt ca pot sa-mi pozitionez o poveste, in afara de Geneva. Dupa ce am publicat cartea, oamenii m-au intrebat de ce am ales America si nu Parisul sau Elvetia. Pentru mine a fost foarte evident. Nu e nicidecum pentru ca iubesc mai mult America. Iubesc Elvetia foarte mult, e o tara pe care o cunosc, cu partile ei bune si rele. Este categoric o tara fascinanta si foarte frumoasa. Am ales America pentru cartea mea pentru ca, pe langa faptul ca o cunosc foarte bine, mi s-a parut cel mai bun loc pentru aceasta poveste, pe baza experientelor pe care le-am trait acolo.

ELLE: Mi se pare ca esti un bun observator al culturii americane. Te-ai documentat sau ai petrecut timp acolo?
J.D.: Unul din verisorii bunicului meu a locuit in Washington, unde avea o casa de vara, si obisnuiam sa merg acolo des cand eram copil. Desi era o ruda indepartata, eram foarte apropiati. Am petrecut ceva timp in acea casa de vacanta. De acolo au venit ideile pentru carte. A fost o perioada minunata a vietii mele. Dincolo de asta, am stat atata timp in America pentru ca m-a interesat. Nu e ca si cum as fi stat o saptamana acolo si m-as fi simtit indreptatit sa scriu despre America. De 20 de ani merg acolo macar o data pe an. Treptat, am inceput sa inteleg cum functioneaza lucrurile.

ELLE: Ce iti place cel mai mult la americani si la cultura americana? Si ce iti displace?
J.D.: Cred ca ceea ce imi place cel mai mult este dimensiunea tarii, de asemenea frumusetea naturii, iar ceea ce imi place cel mai putin este mentalitatea unor oameni. Imi place Obama si mi se pare ca se afla intr-o pozitie dificila. Cand a fost ales, toata lumea a fost bucuroasa. Acum, desi a repus tara pe picioare, Congresul voteaza impotriva lui. Nu poti schimba o tara care nu vrea sa se schimbe.

ELLE: Te-ai muta in America?
J.D.: Hmm… Buna intrebare, nu m-am gandit la asta. Nu, nu cred. Desi cunosc tara destul de bine si ma intereseaza, nu apartin ei. Merg cu placere acolo, dar nu e locul meu.

ELLE: Exista o editie americana a cartii tale?
J.D.: Nu inca.

ELLE: Atunci cand?
J.D.: Cel mai probabil va aparea primavara viitoare.

ELLE: Ai deja un editor acolo?
J.D.: Nu, dar am un editor englez si sper ca lucrurile sa evolueze prin intermediul lui. Este o piata dificila.

ELLE: Da, doar ca tu esti deja pe piata, esti o mina de aur, iar ei stiu asta. Am citit undeva ca romanul tau este comparat cu Lolita. Ce parere ai despre asta?
J.D.: Lolita este o carte extraordinara, iar cartea mea este un tribut la adresa ei. Numele Nola, de exemplu, este un tribut adus Lolitei. Am citit-o cand avem 15 ani. Inainte sa apara pe piata cartea, am trimis cateva copii unor jurnalisti, iar Marc Fumaroli, membru al Academiei Franceze, a scris un articol in Le Figaro comparand romanul meu cu Lolita, intr-o maniera foarte interesanta. Asta m-a facut sa o recitesc. A fost o experienta ciudata, pentru ca Lolita pe care am citit-o acum, la 27 de ani, e total diferita de cea pe care am citit-o cand aveam 15 ani. Ce am inteles din Lolita cand eram mai tanar e foarte diferit de ceea ce inteleg acum si bineinteles ca daca ar fi sa o recitesc peste zece ani, o s-o inteleg altfel. Chiar daca am crezut initial ca am facut o greseala recitind-o, mi-am dat seama ca nu e deloc asa. Ma bucur ca am facut-o, pentru ca astfel mi-am dat seama ca o carte evolueaza odata cu tine, nu este un obiect mort. Intrebarea e daca as scrie aceeasi carte acum, ca am recitit Lolita la 27 de ani. Probabil ca nu.

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Publicitate
Unica.ro
Mai multe din people