Interviu cu scriitorul Joel Dicker – Cand succesul vine pe neasteptate

Barbatul din fotografie nu e un actor in voga, ci un tanar scriitor care s-a trezit (aproape) peste noapte in plina glorie. Joel Dicker ne-a marturisit la o cafea matinala ca inca isi cauta locul printre confratii de breasla si ca nu crede in durabilitatea succesului. Interviul care urmeaza va va convinge ca avem de-a face cu un tanar cu capul pe umeri.

Interviu cu scriitorul Joel Dicker – Cand succesul vine pe neasteptate

Prezenta lui Joël Dicker in Romania, aflat la inceputul turneului international de promovare a romanului Adevarul despre cazul Harry Quebert, a starnit mai mult buzz decat se bucura de obicei scriitorii, fie ei si cei care au cunoscut gustul dulce al succesului.

Suplimentul de entuziasm a venit ca reactie la poza de pe afisul care anunta evenimentul: un barbat tanar si fermecator, care ar fi putut sa stea alaturi oricand de cele mai in voga staruri masculine de la Hollywood. Cat despre mine, pana sa dau cu ochii de fotografia impricinata, numele lui Joël Dicker mi-a fost picurat in urechi prima data la o cina cu Pascal Bruckner si editorii sai romani – s-a insinuat mai intai in urechea stanga, Soptit de Magdalena Marculescu (directorul editorial al Editurii Trei), iar apoi din fata, confirmat cu entuziasm de Bruckner insusi, care a ciripit vreo douazeci de minute pe tema asta (marturisesc ca am crezut atunci ca cei doi scriitori sunt prieteni, dar nu, mai tarziu am aflat ca nu se cunosc personal).

Dincolo de poze si de recomandari, fapt e ca Joël Dicker (nota bene: scriitor elvetian de limba franceza!) a inhatat doua premii importante in Franta: Premiul Academiei si Goncourt des Lycé­ens. Ceea ce e remarcabil si neobisnuit, din mai multe motive: in primul rand, e aproape un debutant, Adevarul despre cazul Harry Québert fiind abia a doua sa carte, aparuta la cateva luni de la debut; apoi e (sau era) un outsider in mediul literar francez; nu in ultimul rand, romanul premiat nu se incadreaza in tiparele preferate ale celor care acorda Premiul Academiei in Franta, care aleg de obicei romane intelectuale grele si „serioase.

Ei bine, cartea lui Joël Dicker e departe de asa ceva: are o intriga politista care te prinde imediat si un ritm care nu te slabeste nici un moment si nu te lasa s-o abandonezi pe noptiera (Bruckner m-a asigurat ca n-o sa mai dorm pana n-o termin, si vorbim de peste 600 de pagini!). Sigur, romanul nu se rezuma la asta, dar cum vi l-am prezentat deja intr-un numar anterior si cum nu e locul aici sa revin la acest subiect, ma rezum la indemnul sa-l cititi.

Cat despre autor, am descoperit ca succesul l-a prins nepregatit, ca inca si-a pastrat capul pe umeri si ca… e un baiat cuminte – cele doua seri cat a stat in Bucuresti si le-a petrecut nu in cluburi, ci in camera sa de hotel. Scriind! Mi-a marturisit inainte de a ne desparti ca aici i-a venit o idee care ar putea fi urmatoarea lui carte si nu vrea s-o piarda. Tare, nu?

ELLE: Joël, ai avut parte de critici excelente, dar si unele foarte rautacioase. Te-a afectat in vreun fel acest feedback?
Joël Dicker: Nu, din foarte multe motive. E de inteles ca atunci cand vinzi o carte intr-un tiraj mare, vor fi oameni carora le va placea si oameni carora nu le va placea. Sunt foarte deschis la comentarii si critici, pentru ca sunt tanar, iar aceasta nu este, totusi, decat a doua mea carte publicata (si sper sa mai urmeze multe altele). Am tot viitorul in fata, asa ca toate remarcile si criticile sunt constructive pentru mine. Sunt foarte fericit sa stiu ce cred altii, e benefic pentru mine sa vad lipsurile si sa-mi dau seama astfel ce trebuie imbunatatit la scrisul meu. Daca acum, la 27 de ani, toata lumea m-ar lauda, ar fi teribil pentru ca asta ar insemna ca trebuie sa ma opresc, ca nu exista loc de mai bine.

ELLE: Esti un caz fericit in lumea scriitorilor: ai reusit, la aceasta varsta, sa dai lovitura cu un roman care a primit pana acum doua premii foarte importante si, in acelasi timp, se vinde foarte bine. Anul trecut ti-au aparut atat cartea de debut, cat si, cateva luni mai tarziu, romanul care ti-a adus succesul. Banuiesc ca nu le-ai scris, totusi, atat de repede… A fost greu sau usor sa debutezi?
J.D.: Debutul meu a fost destul de dificil. Prima mea carte, Les derniers jours de nos pères, a fost publicata in ianuarie 2012, iar in septembie, dupa noua luni, mi-a fost publicata cea de-a doua carte. Nu am scris doua carti intr-un an – mi-as dori sa pot face asta! De fapt, lucrurile s-au petrecut altfel. Am terminat manuscrisul pentru Les derniers jours de nos pères in 2009, dupa care am incercat sa ii gasesc un editor. L-am trimis mai multor edituri din Elvetia si Franta, dar nimeni nu a vrut sa-l publice, asa ca am decis sa-l tin pentru mine si sa incerc sa scriu un nou roman. Cateva luni mai tarziu, l-am intalnim pe Vladimir Dimitrijevic, fondatorul unei edituri mici, dar foarte cunoscute din Lausanne, care a decis sa publice Les derniers jours de nos pères. Insa, dupa sase luni, editorul meu a murit intr-un accident de masina. Bernard de Fallois, un prieten apropiat al lui Dimitrijevic, a decis sa-mi publice cartea la editura sa, si asa am fost lansat de editura De Fallois.Cand i-am aratat editorului meu Adevarul despre cazul Harry Québert, a spus ca e grozava si ca vrea sa o publice cat mai repede. Prima mea reactie a fost sa refuz, pentru ca e ridicol sa publici doua carti in decursul aceluiasi an. Totusi m-a convins ca e cel mai bun lucru pe care l-as putea face, pentru ca momentul era prielnic pentru carte. Pana la urma am decis sa merg pe mana lui si banuiesc ca a avut dreptate.
Cand i-am aratat editorului meu Adevarul despre cazul Harry Québert, a spus ca e grozava si ca vrea sa o publice cat mai repede. Prima mea reactie a fost sa refuz, pentru ca e ridicol sa publici doua carti in decursul aceluiasi an. Totusi m-a convins ca e cel mai bun lucru pe care l-as putea face, pentru ca momentul era prielnic pentru carte. Pana la urma am decis sa merg pe mana lui si banuiesc ca a avut dreptate.

ELLE: Deci nu ai fost dezamagit de refuzurile legate de prima carte si de moartea tragica a primului editor care a decis sa-ti publice o carte…
J.D.: De fapt, Adevarul despre cazul Harry Québert este a sasea mea carte! Am inceput sa scriu romane la varsta de 20 de ani, iar prima carte pe care am scris-o am trimis-o unor editori, dar nimeni nu a vrut sa o publice. Apoi am scris-o pe a doua, pe a treia, pe a patra, iar a cincea a fost Les derniers jours de nos pères.

ELLE: Zici ca ai inceput sa scrii romane la 20 de ani. Cand ai realizat ca iti place sa scrii?
J.D.: Foarte devreme. Inainte sa pot scrie carti, mi-am dat seama ca-mi place sa spun povesti. Pana sa pot scrie, desenam si apoi explicam povestea din spatele desenului. Apoi am inceput sa scriu cateva din povestile astea si am infiintat o revista in Geneva. Mi-a placut foarte mult sa impartasesc oamenilor prin scris ceea ce iubesc. Imi placea mult sa scriu articole, apoi sa le printez, sa pun paginile impreuna si sa le trimit cititorilor din Elvetia. Actul in sine de a impartasi este cel mai important pentru mine. Apoi am inceput sa scriu povesti scurte, pentru a continua sa transmit oamenilor din creativitatea mea. Asa am ajuns sa scriu romane.

ELLE: Ai avut vreun mentor sau model literar, ca Marcus, personajul cartii tale?
J.D.: Nu chiar, pentru ca nu am intalnit niciodata pe cineva care sa-mi devina mentor, sa imi dea sfaturi si sa ma sprijine. Mentori mi-au fost totusi scriitorii pe care i-am citit. John Steinbeck printre multi altii. Cred ca mentorii scriitorilor sunt autorii pe care acestia ii apreciaza cu adevarat. Pentru mine asa a fost.

ELLE: Am auzit ca lucrezi in politica. Ce faceai inainte sa devii un scriitor de succes?
J.D.: Am studiat Dreptul, apoi am lucrat pentru Parlament, in Geneva. Am fost pentru doi ani asistent al Parlamentului Constitutional. Cand Parlamentul si-a incheiat mandatul, mi-am pierdut slujba, pentru ca mi s-a incheiat si mie mandatul. O luna mai tarziu mi-a aparut cartea si de atunci sunt scriitor cu norma intreaga.

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Publicitate
Unica.ro
Mai multe din people