Interviu cu scriitoarea Ana Maria Sandu

Adina Rosetti a stat de vorba cu scriitoarea Ana Maria Sandu despre virstele feminitatii, despre fictiunea care uneori poate fi mai puternica decit rea­lita­tea si despre cum se schimba viata la 30 de ani.

Interviu cu scriitoarea Ana Maria Sandu

ELLE: Omoara-ma! iese putin din zona foarte poetica a scrierilor tale de pina acum, e o carte mult mai epica, mai narativa, mai putin autofictionala…

A.M.S.: Vocea s-a schimbat. Dar in continuare ma intereseaza foarte tare cum suna textul si lucrez foarte mult la nivel de stil. N-am scris Omoara-ma! mai usor decit Fata din casa vagon. Din contra, lucrurile au avut nevoie de timp ca sa se aseze. Am pastrat si temerile de la primul roman si nu de putine ori m-am gindit ca o sa-mi fie greu sa scriu povestea asta mai epica, tocmai pentru ca veneam dinspre poem spre proza.

ELLE: Dar temerile astea nu dispar odata cu debutul?

A.M.S.: La mine n-au disparut. Am aceleasi spaime si aceeasi bucurie cind cineva imi spune ca i-a placut textul meu, ma emotionez si mi se face pielea de gaina. Dar dupa prima carte, cred ca incepi sa te impaci cu tine, cu ritmul tau, sa nu mai complici lucrurile sau sa tragi de ele.

ELLE: Crezi in acel ceva numit „inspiratie capricioasa”?

A.M.S.: Nu. Cred in zile bune si zile proaste, ca-n orice job. Stau in Bucuresti si nu e tocmai liniste. Citeodata, zgomotul picamerelor devine insuportabil. Ma enervez, dar asta e! Cea mai buna dintre lumile posibile nu exista. Am fost o singura data intr-un loc retras, cu o bursa . Am locuit intr-un tablou cu multa natura si mi s-au limpezit multe lucruri legate de text. Dar n-am scris cu mult mai mult decit scriu acasa. Pina la urma, in fiecare text ma lupt cu obsesiile mele. E o alegere: poti sa alegi sa scrii sau sa te opresti. si cind alegi, trebuie sa fii dispus sa faci si sacrificii.

ELLE: Pe tine ce te mina in lupta cu scrisul?

A.M.S.: Nu stiu prea bine. Cred ca deocamdata nu-mi imagi­nez lucrurile altfel. N-am vrut sa ma fac scriitoare in copilarie. Ba din contra, nu-mi placeau compunerile si-i convingeam pe altii sa mi le faca. Tata ar fi vrut sa ma duc la clasa de matematica-fizica, unde mergeau toti copiii buni. Eventual, dupa aia, imi zicea ca as putea sa fac Dreptul sau alta facultate la moda. Dar imi intrase in cap ca singurul lucru care imi place cu adevarat pe lumea asta e sa citesc. Asa ca am ales o clasa de filologie-istorie si apoi am facut Facultatea de Litere. Povestea cu scrisul a venit treptat.

ELLE: Deci ai inceput sa scrii in facultate…

A.M.S.: Cred ca 80% dintre studentii la Litere scriu… E foarte important cu cine te intilnesti in perioada aia, cind esti foarte dezorientat si crezi in literatura ca intr-un fel de religie. Aici intervine rolul cenaclului (pe care Mircea Cartarescu l-a tinut la Litere), unde am cunoscut niste oameni foarte misto si am auzit vorbindu-se despre tot felul de carti si autori care nu se studiau. La cenaclu nu m-am hotarit usor sa citesc, chiar daca il frecventam. Mi se usca gitul si simteam ca nu pot sa scot nici un cuvint. Dar cred ca am facut-o atunci cind ma simteam pregatita si cind timiditatea mi se mai topise. M-a ajutat foarte mult experienta cenaclului si intilnirea cu Mircea Cartarescu. Am inteles devreme ca scriitorul poate sa fie un tip cit se poate de „normal”. Foarte departe de cliseele pe care ti le livreaza de multe ori scoala. Scriitorul e un om cu un job uneori foarte greu, pentru ca programul nu se termina la ora fixa. Pe linga asta, trebuie sa faca slalom printre alte slujbe ca sa traiasca. Din pacate, in România nu se gasesc bani pentru lecturi publice, burse, rezidente de creatie ca in alte parti. Apoi, nu e nimic glam in a fi scriitor: stai mult in casa, nu apari nici la televizor, nu te duci toata ziua la petreceri mondene. Singurele momente de fericire sint cele in care esti multumit de ce ti-a iesit.

ELLE: Hai sa vorbim despre barbatii din cartile tale. Pe mine m-a frapat ca ei apar ca un fel de monstri care se napustesc ca o furtu­na peste aceste femei cu o feminitate foarte fragila. Iar in Omoara-ma!, prezentele masculine sint cumva fantomatice…

A.M.S.: si barbatii din Fata din casa va­gon si Vali, Geo sau Ian din Omoara-ma! bulverseaza atit de tare lumile acestor femei, incit scot din ele toata pasiunea. Ei fac vocile acestor femei sa se auda cu ecou. Fara ei, personajele mele fe­minine n-ar putea sa se desfasoare. Ii vad ca pe niste motorase care pun in miscare toata dinamica sentimentala a acestei lumi de femei. Intilnirile dintre personajele feminine si cele masculine din cartile mele nu sint cele mai line si mai suave lucruri care se pot intimpla. De multe ori ies scintei, e adevarat. Dar nu cred ca ei sint mai cruzi decit ele, de exemplu. In nici un caz nu duc vreun razboi personal cu barbatii in textele mele. (zimbeste)

ELLE: Faci de multi ani cronica TV. Asta inseamna ca te uiti mult la televizor, nu? Eu sint un om care nu s-a mai uitat de cel putin patru ani. Ce am pierdut, ce se intimpla si despre ce e vorba la televizor?

A.M.S.: Ce se intimpla la TV e un spectacol perpetuu. Senzatia acuta pe care o am e ca sint foarte multe Românii. si ecranul reflecta perfect schizoidia aceasta. Am o prietena frantuzoaica, a venit aici de niste ani, a invatat româneste, dar un timp nu s-a uitat la TV. si in momentul in care a inceput sa se uite, a avut de­senul mult mai complet. A inteles mai bine ceea ce noi ii mai spu­seseram despre diverse personaje, situatii. Cred ca lucrurile de la TV sint de multe ori absurde, kitsch sau revoltatoare. Ro­mânia din lumina reflectoarelor. Daca reusesti sa nu te deprimi, poa­te fi chiar amuzanta!

Foto:Iulian Nan
 

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Publicitate
Unica.ro
Mai multe din people