Interviu cu scriitoarea Ana Maria Sandu

Adina Rosetti a stat de vorba cu scriitoarea Ana Maria Sandu despre virstele feminitatii, despre fictiunea care uneori poate fi mai puternica decit rea­lita­tea si despre cum se schimba viata la 30 de ani.

Interviu cu scriitoarea Ana Maria Sandu

Dupa o carte-poem in care a topit zbuciumul si angoasele copilariei si adoles­cen­tei (Din amintirile unui Chelbasan, Paralela 45, 2003) si dupa un roman de debut foarte intens despre felul in care se suprapun vietile a trei generatii de femei (Fata din casa vagon, Polirom, 2006), Ana Maria Sandu ne propune, cu noul sau roman, Omoara-ma!, o poveste despre prietenia dintre doua femei si despre puterea fictiunii. Cele doua personaje, Ramona (28 de ani) si Veronica Manea (69 de ani), locuiesc impreuna de trei ani, timp in care doamna Manea construieste o plasa sedu­ca­toa­re de amintiri si povesti de dragoste in care mai tinara ei prietena e prinsa fara scapare. Ramona ajunge sa retraiasca viata si trecutul doamnei Manea cu pasiune si cu o empatie bolna­vicio­asa, iar singura solutie pentru a iesi din acest cerc vicios este crima. N-am sa va dezvalui sfirsitul cartii, dar va invit la o conversatie cu autoarea, o tinara scriitoare care se pricepe de minune sa prinda „particule fine de feminitate” (dupa cum ea insasi le denumeste) in scrierile sale.

ELLE: O sa incep cu o intrebare care iti va suna foarte familiar: „Ana, ce mai crezi despre eternul feminin astazi?” (n.red. – intrebarea este „imprumutata” din primul volum al Anei)

Ana Maria Sandu: Nu mi s-au limpezit cu mult lucrurile de la prima carte. Cred ca feminitatea e foarte, foarte diferita de la o virsta la alta si se schimba in functie de etapele pe care le traim. Poate de asta am si scris Omoara-ma!, o poveste care vorbeste despre un alt gen de feminitate, cea crizata, speriata de ba­tri­nete. Este un mit care, prin mass-media, se exercita asupra noastra: fii tinar, fii tinar cu orice pret! Dar nimeni nu-ti spune cum sa imbatrinesti. si nimeni nu scapa de aceasta presiune. M-am surprins ca am intrat in panica pentru ca am descoperit in oglinda niste fire de par alb. In romanul acesta m-a interesat, asadar, ciocnirea dintre tinerete si batrinete, dintre disperarea senectutii si slabiciunile, nesigurantele unei persoane tinere.

ELLE: Asta a fost nucleul de la care ai inceput povestea din Omoara-ma!?

A.M.S.: Am pornit, de fapt, de la o poveste de prietenie intre doua extreme – o fata tinara si o femeie in virsta, fiecare cu spaimele proprii legate de virsta. Con­vietiuirea, cu micile si marile ei rutine, intimitatea care se creeaza intr-o re­la­tie in care cele doua femei nu sint nici macar rude mi s-au parut interesante. Omoara-ma! e despre fictiunile pe care ti le faci despre tine, ca apoi sa i le livrezi altcuiva. Despre tineretea eterna si despre momentul in care iti dai seama ca imaginea pe care o ai despre tine incepe sa se descompuna. Ce fa­ci cind te uiti in oglinda si nu te mai recunosti si intri in panica? In cazul po­ves­tii mele, apare o fata dispusa sa preia sentimental ceea ce un corp batrin nu mai poate multiplica. E un fel de transfer de energie care are loc intre cele doua…

ELLE: Un alt lucru despre care vorbesti mult in cartile tale este prietenia dintre doua femei, intotdeauna foarte intortocheata si complicata emotional.

A.M.S.: Intotdeauna mi s-a parut ca prieteniile dintre femei sint o ciudatenie. Sint o ciudatenie pentru ca noi avem niste capacitati nemaivazute de a „duce” relatiile astea mult timp, de a le trece prin multe etape, ca pe o istorie personala. Eu, de pilda, de multe ori n-am facut anumite gesturi si nu am spus anumite lucruri dintr-un soi de loialitate fata de prietenele mele. Ma gindeam ca, daca as face-o, lucrurile n-ar mai avea cum sa fie la fel. Genul asta de renuntari intra si ele in combinatia prieteniilor intre femei.

ELLE: Pe linga prietenia dintre femei si felul in care te raportezi la virsta, in Omoara-ma! apare si tema fictiunii care are atita putere incit inlocuieste realitatea. De ce crezi ca e posibil asa ceva, de ce are fictiunea atita forta?

A.M.S.: Are o asemenea forta mai ales cind esti foarte tinar. Niciodata nu poti fi atit de fascinat de cineva sau de ceva ca atunci. Exact ca un cititor ideal, poti absorbi tot, inocenta e ca un val. Toata joaca asta cu fictiunea te poate costa, insa, scump. Fictiunea poate schimba lumea, dar iti poate afecta si racordurile la propria realitate. si totul in jur sa devina blurat. Sa-i spunem bovarism…

ELLE: In interviul din ELLE de acum trei ani, cind abia iti aparuse Fata din casa vagon, spuneai ca lucrezi la un roman despre cum se vede viata la 30 de ani. Ce s-a intimplat cu el?

A.M.S.:
Incepusem, intr-adevar, un text ca un fals jurnal de jogging (Alearga il numisem atunci), un text – asumat, inconfortabil, chiar taios – care sa vorbeasca despre lipsa de timp si despre cum se schimba lumea dupa ce ai implinit 30 de ani. L-am lasat pentru ca ajunsesem intr-un punct mort. Ideea de a scrie despre o relatie vampirico-sentimentala dintre doua femei o aveam si pe ea de ceva vreme, asa ca m-am apucat sa scriu romanul, cu gindul ca o sa ma intorc la acel story despre viata la 30 de ani.

ELLE: si cum se schimba viata la 30 de ani? Tu cum ai perceput schimbarea asta?


A.M.S.
: Capata un alt ritm. Incepi sa te gindesti ca nu ai timp suficient. Esti pe un culoar si asta devine angoasant. Nu stiu, cel putin mie asa mi s-a intimplat: brusc, am simtit ca optiunile se imputineaza. Daca in adolecenta ai toate posibilitatile din lume, asa-zisa „maturitate” devine inconfortabila. Nu cred ca e vorba doar despre experienta mea, ci despre un aer al timpului, in care fiecare cauta salvari cind simte ca intra intr-o cursa contra cronometru. Atunci cind a­lergi, totul in jurul tau se schimba si se accelereaza.

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Unica.ro
Trending news
Mai multe din people