Interviu cu regizorul Cristian Mungiu – Demonii de dupa dealuri

In ajunul premierei romanesti a celui mai recent film al sau, Dupa dealuri, ELLE a stat de vorba cu Cristian Mungiu despre fictiune si realitate, despre provocarile din timpul filmarilor, despre actori, reactii asteptate, premii...

Am vazut cel mai recent film al lui Cristian Mungiu, Dupa dealuri, pe un monitor de computer, intr-o camera intunecoasa. (Cristian detesta sa-i fie vazute filmele pe calculator, dar mi-a facut o concesie de dragul interviului care urmeaza.) Cand filmul s-a terminat, am ramas minute in sir uitandu-ma hipnotizata la ecran, in timp ce distributia curgea, alb pe negru. Desi citisem ca filmul li s-a parut unora prea lung, eu nu stiu cand au trecut cele aproximativ doua ore si jumatate – eram captivata total de poveste si asaltata de un val de emotii contradictorii.

Stiam ca Cristian Mungiu facuse acest film pentru ca, la randul lui, a fost captivat de o poveste reala, care a generat valuri de senzationalism in presa, acum cativa ani. Este vorba despre moartea unei novice la o manastire izolata din Vaslui, in urma unui ritual de exorcizare – sunt sigura ca va amintiti povestea. Dar filmul nu este o „ecranizare“ a tragediei de la Tanacu, ci incercarea regizorului de a patrunde dincolo de ceea ce a prezentat (cu mai mult sau mai putin profesionalism) presa, de a intelege nu doar „ce“, „cine“, „cand“ si „unde“, ci si „cum“ sau „de ce“ – fara a judeca, cel putin nu explicit si, mai ales, nu in necunostinta de cauza.

ELLE: Povestea de la care pleaca filmul tau a facut mare valva in presa. Vazand filmul, m-a izbit maniera in care ai tratat acest subiect: delicat si nuantat, fara a emite judecati, fara nici o urma de senzationalism (in contrast evident cu vulgaritatea cu care l-a abordat presa). Te intreb, in primul rand, de ce ai ales acest subiect? Ce te-a atras la el?

Cristian Mungiu: In foarte mare masura, tocmai felul in care presa a ales sa vorbeasca despre drama acelor oameni m-a motivat. Presa a ajuns sa prezinte cu o completa raceala, cu cinism si cu voluptate, cele mai ingrozitoare atrocitati. Cu cat mai mult senzationalism, cu atat mai bine! Detaliile? – nu conteaza; motivatiile, contextul, conjunctura? Nici atat. Faptul ca eventual facem praf imaginea publica a unor oameni – indiferent ce or fi facut ei – nu mai provoaca de mult vreo umbra de indoiala jurnalistilor. Pe mine insa m-au interesat alte lucruri la povestea asta decat cele senzationale si de suprafata. Cum anume se insinueaza violenta? Cum se ajunge – practic – sa poti lega cu sfoara pe cineva cu care cu cateva zile in urma stateai la masa? Care e acel moment de la care consideri ca ai autoritate sa decizi asupra celuilalt si ca el nu mai are discernamant? Cum se impaca dorinta de a face bine cu necesitatea de a-l impune cu forta? Cum poti sa stii daca nu cumva nu celalalt, ci tu esti smintit?
Totodata, m-am gandit foarte mult si m-am intrebat de ce n-a plecat fata aia de la manastire. Nu stiu ce s-a intamplat in realitate si am convingerea ca nimeni, de fapt, nu poate sa stie, ci doar sa presupuna. Pe mine insa ce ma interesa foarte mult era sa vorbesc despre iubire; ce fac oamenii in numele iubirii pentru celalalt si pentru Dumnezeu. In film, iubirea e motivatia pentru tot ce se intampla: iubirea uneia pentru cealalta si iubirea celeilalte pentru Dumnezeu. Fiecare dintre ele lupta cu aceeasi incapatanare si convingere sa o salveze pe cealalta de o cale pe care o considera gresita, asa cum se intampla foarte des in viata.

ELLE: Cat de fidel este filmul tragediei de la Tanacu si cartilor scrise de Tatiana Niculescu-Bran?

C.M.: Prima intrebare pe care mi-am pus-o citindu-i cartile a fost cat de fidela este relatarea ei minutios documentata in raport cu faptele. Banuiesc ca este foarte fidela din punct de vedere jurnalistic; reconstituie ce si cand s-a intamplat. Insa afland ce s-a intamplat nu aflam si de ce s-a intamplat, cum de s-a putut intampla asa ceva, ce era in mintea fiecaruia cand a hotarat ce a hotarat. Asta nu putem decat presupune. Cartile Tatianei reconstituie mai degraba o istorie trista a unui incident combinand incompetenta cu indiferenta, saracia cu lipsa de educatie, fanatismul cu lipsa puterii de a judeca cu capul tau. Multe din temele astea se regasesc si in filmul meu si de aceea am convenit impreuna cu Tatiana ca filmul sa mentioneze ca e inspirat de romanele ei non-fictionale.
Dar diferentele intre faptele reconstituite in carte si sensul care se degaja de pe urma celor povestite in film sunt fundamentale si asumate. Eu nu povestesc ce li s-a intamplat oamenilor alora, pentru ca nu pot sa stiu, pentru ca nu mi se pare foarte moral si pentru ca, in esenta, nu asta e esenta cinematografului de fictiune. Personajele mele au nume, biografii, motivatii si indoieli fictionale si, cel mai probabil, foarte diferite de ale protagonistilor reali. Preotul din film nu e un taliban ortodox fanatic – poate nici cel din realitate nu este, ci doar asa l-a prezentat presa –, dar pe mine nu ma interesa un caracter de felul asta: e un ins care incearca in permanenta sa afle cine insufla actiunile Alinei, cine il povatuieste pe el insusi, daca e bine sau rau ce face. Nu se substituie doctorului, face diferenta intre manifestarile unei boli si cauzele ei, mediteaza la sursa raului si la atitudinea noastra de a face bine copiilor cu forta, decizand in numele lor ce e bine si ce e rau si se intreaba daca poate aplica acelasi gen de tratament si unui adult. N-are nici o legatura cu preotul din realitate. Asa cum nici relatia fetelor si transformarile care se intampla cu Voichita, felul in care se raporteaza ea la credinta, la liberul arbitru, la asumarea vinei, n-au nici o legatura cu incidentul real.
Realitatea si cartile au in vedere niste oameni din categoria celor care, cel mai probabil, isi reprezinta Diavolul ca pe un ins cu capul rosu si cu coarne, in vreme ce intrebarile din film au in vedere manifestari cu mult mai subtile ale felului in care ispita cea mai ingrozitoare – convingerea ca faci bine – iti poate da ghes si te poate zapaci.

ELLE: Ai avut vreun contact cu protagonistii povestii reale? Ai vrea ca ei sa vada filmul tau?

C.M.: Inainte sa hotarasc sa pornesc pe calea fictionala mi-am pus problema. Am urmarit ce s-a intamplat cu oamenii astia inca din 2005 – am pastrat ziare si link-uri, am vorbit deseori cu Corneliu Porumboiu, care stia bine povestea Roscatului care i-a fost coleg la fotbal. In final, insa, am decis ca nu are rost, ca oamenii aia trebuie lasati in pace sa-si traiasca viata, simtindu-se sau nu vinovati de ce s-a intamplat dupa credinta fiecaruia si ca filmul are alt scop: sa foloseasca drama aceea ca punct de plecare pentru a chestiona niste lucruri pe care le facem din inertie, fiecare dintre noi. Cred ca toate convingerile noastre au nevoie in viata de un re-check din cand in cand, din specia: „OK, fac asta de multa vreme, dar de ce fac asta, de ce cred asta, de ce hotarasc sa actionez asa si nu altfel? Sunt oare deciziile mele venite din convingerile mele sau sunt ganduri nemestecate si irationale inghitite fara judecata?”. In film se vorbeste si se face diferenta dintre credinta si religie, superstitie si biserica – in viata de zi cu zi putini oameni aloca timp sa se gandeasca la asta. Putini asimileaza cu folos valorile morale ale crestinismului – cei mai multi imi pare ca se multumesc sa reproduca mecanic gesturi: aprindem lumanari, ne facem cruce cand trecem pe langa biserica, sarutam icoane, dar suntem indiferenti, pizmasi si rai cu ceilalti.
Daca au sa vina protagonistii reali sa vada filmul? Nu stiu, in orice caz, daca asta se va intampla, va fi cu discretie – nu vreau sa construiesc notorietate filmului pe calea asta.
 

ELLE: M-au impresionat multe in filmul tau, dar poate cel mai trist lucru mi s-a parut indiferenta – a societatii, a medicilor, a majoritatii celor implicati mai mult sau mai putin in povestea tinerei orfane (paradoxal, singurii care incearca sa o ajute sint cei „in ograda” carora se intampla tragedia). Crezi ca aceasta indiferenta cronica este una dintre tarele majore ale societatii de azi?

C.M.: Intr-o anume masura, da. Cand nu suntem rai de-a dreptul cu ceilalti, suntem indiferenti, inerti, non-reactivi la drame si necazuri care se intampla langa noi. Parca suntem alienati si ni se par toate realitati virtuale. Nu ne mai impresioneaza nimic, suntem cruzi, invidiosi, il uram cu patima pe celalalt care are alta parere decat noi. La recensaminte iese ca 86% din romani sunt ortodocsi, majoritatea declara ca sunt practicanti si cred in Dumnezeu, dar multi dintre ei cred deopotriva in moroi, strigoi, deochi s.a.m.d., ni se intampla sa dezgropam mortii ca sa le infigem tarusi in inima, nu stim bine ce sarbatorim de Pasti sau de Craciun, dar nu dam gres cand e vorba de felul in care trebuie ingropat mortul, ce se face si ce nu, cati bani sa punem ca sa treaca vamile cerului si unde – lasa ca-i insfaca groparii inainte sa-l puna in groapa –, ne calcam in picioare si imbrancim crestineste pana si cand stam la coada sa ne vedem sfintii. Eu cred ca, daca intr-adevar avem douazeci de mii de biserici si ne purtam asa, e cazul sa ne punem niste intrebari.
Da, in film, cei din manastire sunt cei care incearca cel mai mult sa fie de folos – atata cum pot si asa cum se gandesc ei. Dar si doctorul incearca sa fie de folos. Atata doar ca amesteca sfaturi medicale cu indemnuri crestine venite din convingerile lui personale, lucru nepermis pentru un reprezentant al lumii rationale, caci aceasta atitudine – venind de la el – provoaca cea mai mare confuzie. Eu cand intru intr-un spital si vad holurile si cabinetul doctorului tapetate cu icoane, imi pun niste probleme: la cine am venit, ce fel de sfaturi sa astept? Daca e sa-mi las viata in mainile lui Dumnezeu pot s-o fac si de acasa, de ce sa mai bat drumul?

ELLE: Ca si in 4 luni, 3 saptamani si 2 zile, in Dupa dealuri te dovedesti un observator desavarsit al prieteniei dintre doua femei tinere, pe care reusesti sa o redai in cele mai intime detalii. De unde acest interes al tau si cum ai reusit sa patrunzi atat de bine intr-un domeniu asa delicat?

C.M.: Interesul e pentru relatii in general, pentru amestecul tulbure de prietenie, dra¬¬goste, gelozie, ura pe care care il contine orice relatie; mai departe, faptul ca e o relatie intre fete/femei – e secundar si intamplator, nu am in plan sa urmaresc mereu relatii de felul asta, asa m-a dus povestea la filmele astea doua. Nu stiu nici eu de ce, am citit o analiza critica ce sugera ca asta s-ar intampla din cauza ca femeia e mai des victima in societate, in general – e mai fragila, mai expusa. Poate, nu stiu. Altfel, ce descriu eu sunt lucruri pe care mi le imaginez asa cum mi le imaginez – nici o relatie nu seamana cu alta si ideea ca te-ai putea documenta in chestiuni de felul asta si deveni mai obiectiv e o iluzie. In cazul de fata a fost mai complicat pentru ca trebuie sa te pui in mintea unor oameni, care religiosi, care habotnici, cu putina educatie. Actorii iti sunt insa de mare folos in situatii din astea – daca ai stiut sa-i alegi. Ei simt daca situatia e verosimila sau nu, daca replica e rostibila sau nu. Iar tu, ca regizor, trebuie sa fii treaz, sa observi, sa intelegi ce se intampla si sa actionezi. In asta consta mestesugul, priceperea. Nu sa insisti sa-i zici actorului „iar acum ea simtea asa o afectiune pentru prietena ei ca-i venea s-o sarute”, ci sa vezi daca lucrul asta vine firesc din situatie, e credibil, e probabil, e verosimil. Cand simti asa, ca un nisip intre dinti la filmare sau cand nu reusesti tu insuti sa interpretezi pentru actori ce le ceri lor sa interpreteze, inseamna ca e prost si trebuie sa schimbi.

ELLE: Care au fost cele mai mari provocari legate de realizarea acestui film?

C.M.: Multe. De la cele practice la cele morale si emotionale, care au fost si cele mai dificil de gestionat. Am inceput pregatirea foarte tirziu, hotarand in ultima clipa ca vreau sa filmez in iarna lui 2011/2012, desi in septembrie abia terminam o forma lecturabila de scenariu si nu aveam nimic: nici bani, nici actori, nici locatii, nimic. Apoi a fost greu pentru ca ne-am dat seama imediat ca e nerealist sa filmam intr-o manastire adevarata, n-avea rost nici sa intrebam – asa ca am decis ca trebuie construit totul de la zero. Dar unde? Am inceput sa batem tara in lung si in lat incercand sa alegem un loc si imaginandu-ne cum o sa arate cand va ninge si intrebandu-ne daca vom mai putea ajunge in cazul ala la filmare.
Apoi, tot filmul e facut cu actori moldoveni. Singura secventa in care am folosit actori care incercau sa imite accentul a trebuit taiata – suna fals. E greu sa-ti gasesti actorii restrangand atat de tare aria de cautare. Am filmat iarna – foarte multe zile de filmare. A fost foarte greu, foarte frig, departe de casa (iar oamenii departe de casa sunt altii, sunt altfel) si la un moment dat, au obosit. Cand se termina filmarea si ajungi la premiera, echipa pare o mare familie, bei beri cu ceilalti etc., dar la filmare se lucreaza in mare tensiune si vine intotdeuna o zi cand constati ca ai ramas singur pe platou, ca lucrezi in ciuda tuturor si ca doar tu mai duci in spate toata povara, ca doar tie iti pasa si celor foarte apropiati tie dintre actori si echipa. Pentru restul e pana la urma doar un job si abia asteapta sa se termine, sa-si ia banii si sa-si vada de ale lor – nu mai pot ei de filmul tau si de angoasele tale.

ELLE: Deci atmosfera din timpul fimarilor a fost una tensionata? V-a marcat, in vreun fel, povestea trista careia ii dadeati viata?

C.M.: A fost cea mai complicata filmare din viata mea, din punctul asta de vedere. Am lucrat cu actori si tehnicieni acoperind tot spectrul: de la revoltati impotriva bisericii la atei, de la credinciosi din inertie pana la practicanti ferventi – pentru care povestea asta e o dovada a felului in care societatea reprima credinciosii. Dana Tapalaga – interpretand rolul maicii starete – e cel mai bun exemplu. Ea a cerut voie duhovnicului ei sa participe la filmari si a primit incuviintarea, laolalta cu indemnul de a apara cauza. In marea majoritate a secventelor din film a trebuit sa spuna si sa faca lucruri profund diferite de convingerile ei intime si i-a fost greu. In secventele in care se ziceau rugaciuni de alungare a celui rau, apasarea de pe platou atingea cote insuportabile – iar la cateva saptamini de la inceputul filmarilor, multe din fetele interpretand maici isi faceau cruce mult mai des decat la inceputul filmarilor. Am incercat (si in buna masura am reusit) sa navighez in conditiile astea, vorbind constant despre diferenta dintre realitate si fictiune, despre faptul ca noi insine, noi personal, nu credem neaparat ce cred si zic personajele, locul in care filmam e un decor din scanduri si nu o biserica sfintita si ca noi zicem o poveste menita sa ajute oamenii sa judece mai mult cu propria lor minte si ca nu povestim ce a fost la Tanacu, nu ne raportam la acei oameni si nu ii judecam – facem, poate, o reparatie fetei care a murit. Sigur, actorii pot teoretic accepta toate lucrurile astea, insa in clipa in care trebuie sa fii violent, verbal sau fizic, sa fii rau, sa fii salbatic, granita dintre tine ca persoana, ca actor si tine ca personaj devine foarte permeabila. Violenta pe care o vezi in film e doar intr-o anume masura mimata, o buna parte din ea nu se poate reconstitui decat daca accepti sa o experimentezi, sa o simti, sa o lasi sa te traverseze. In asta consta efortul colosal, generozitatea si reusita actritelor principale: vreme de doua luni ele au permis ca fiinta lor sa fie tulburata de spaimele si angoasele altora – care traiau din cand in cand in ele si prin ele –, indurand sau practicand violente fizice si emotionale care au depasit in anumite momente conventia fictiunii.

ELLE: Cum ai ales cele doua actrite din rolurile principale? E o intamplare ca sunt amandoua din Iasi (ca si tine)?

C.M.: E o intamplare in masura in care pe Cristina Flutur am decis sa o chem la casting vazand o fotografie postata pe net. Nu stiam in momentul ala daca are accent sau nu si nu banuiam deloc ca ar fi din Moldova si cu atat mai putin din Iasi, caci ea e actrita la Sibiu. In final insa, fiind al doilea film la care sfarsesc prin a lucra cu foarte multi moldoveni si cu preponderenta ieseni, trag concluzia ca e in principal o chestie de limba, de rostire, de interpretare: felul lor de a vorbi imi pare mie firesc; nu fac alegerea asta cu iesenii nici rational si nici din patriotism.
Actorii i-am ales pe toti dupa probe, mai putin pe Valeriu Andriuta, caruia i-am zis cu luni de zile inainte sa ma decid sa fac film dupa povestea asta sa-si lase barba. Lunile treceau, barba ii crestea, eu intr-o zi ma gandeam ca am sa fac filmul si a doua zi lasam balta scenariul si ma apucam sa lucrez la altceva, Valeriu, din Irlanda, imi dadea din cand in cand niste semne timide –, dar nu era nevoie sa-i vad sms-urile – simteam apasarea barbii lui care crestea in fiecare clipa. N-a fost un casting usor. Iar actorii principali trebuiau sa inteleaga si sa interpreteze personaje cumva speciale. Si sunt mai multe feluri de a face asta. Cosmina Stratan si Cristina Flutur au ales calea cea mai onesta, dar si mai consumanta: de a-si asuma trairea intensa si reala a ceea ce interpreteaza. Sigur, e ideal asa, desi eu personal nu cer neaparat asta actorilor. Daca ei gasesc o alta cale de a mima ce simt in asa fel incat sa para real, pe mine nu ma deranjeaza, ma intereseaza doar ce se vede pe ecran, asa cum, deopotriva, nu ma intereseaza ce o fi simtind in intimitatea lui actorul – chin, suferinta, whatever –, daca nu ajunge si la mine, nu se vede.

 

ELLE: Filmul a inceput deja sa adune premii, de curand a fost propus si la Oscar, iar invitatiile la festivaluri curg. Cat de importante sunt premiile pentru tine?

C.M.: Premiile, si in special cele de la Cannes, sunt importante pen¬tru ca dupa ele esti judecat, in special acasa – desi eu personal cred ca cea mai mare perfomanta a filmelor mele e ca sunt distribuite in cinematografe comerciale din 30-40 de tari. Cred ca multi oameni dintre cei care au o parere buna despre mine in Romania nu mi-au vazut nicio¬data filmele – ei, in esenta, au o parere buna despre faptul ca eu sunt premiat. Apoi, premiile ajuta marketing-ul, starnesc curiozitatea – si asta in toata lumea –, deci sunt de folos. Sunt atatea si atatea filme prezentate in acelasi timp, incat daca afli despre unul ca e premiat, cat de cat iti da un imbold sa-l vezi. Acuma, sigur, sunt premii si premii. Cred ca orice film care se straduieste un pic e pana la urma premiat pe undeva, iar romanii sunt campioni la relativizari – in domeniul nostru asta insemnand ca in ochii CNC o prezenta intr-o sectiune paralela a festivalului din Cairo cantareste cat una in competitie la Cannes.
Dar altfel, premiile sunt conjuncturale, iar filmele nu sunt mai bune sau mai rele pentru ca au primit sau nu un premiu intr-o anumita circumstanta. Am fost in multe jurii, stiu cum se dau premiile. In cazul nostru, anul asta, la Cannes, am primit premiul pentru scenariu pentru ca regulamentul nu permite primelor trei premii ca importanta sa fie insotite de o a doua distinctie (de actorie in cazul nostru), nu pentru ca anume scenariul li s-a parut juratilor ca merita recompensat. Aceeasi situatie a fost la Venetia anul asta.

ELLE: Un nou film inseamna pentru tine o multime de festivaluri, in lumea intreaga. Cum reusesti sa-ti organizezi viata profesionala si cea de familie?

C.M.: In primul rand am renuntat sa merg la festivaluri cand nu sunt absolut necesare campaniei de promovare intr-un teritoriu important. Acum, cand vorbim, filmul a fost deja in mai mult de 15 festivaluri, iar eu inca nu m-am dus nicaieri. Apoi, am renuntat la aparitii publice, am refuzat invitatiile sa predau cinema in tot felul de locuri, am renuntat la jurii – am primit invitatii deopotriva de la cele mai importante festivaluri din lume si pana la festivaluri reprezentand cele mai exotice (si tentante) destinatii (India, Maroc, Nepal, Brazilia s.a.m.d.). Nu am timp fizic sa le fac pe toate: trebuie sa scriu, sa fac uneori reclame, sa-mi organizez treburile la casa de productie, vreau sa-mi duc eu copiii la scoala, sa le citesc, sa ma joc cu ei – asa ca trebuie sa aleg si sa renunt. Am mai spus-o: Palme d’Or-ul mi-a schimbat mai putin viata decat faptul ca am copii. Alexa Visarion mi-a zis odata o vorba despre cariera lui, la care meditez si acum: „Si eu prea le-am vrut pe toate – si cariera, si filme, si familie, si copii. Nu se poate”. Eu, deocamdata, incerc.

ELLE: Dupa prezentarea de la Cannes, filmul a avut parte atat de cronici pozitive, cat si de cronici mai putin bune. De unde crezi ca vine aceasta ambivalenta?

C.M.: Dar ce este de chestionat in faptul ca oamenii au pareri si gusturi diferite? Nu imi doresc ca filmele mele sa provoace unanimitate critica – mai degraba polemica. Eu nu stau sa colectionez articolele care apar despre mine sau despre film, nu citesc niciodata interviurile pe care le dau, nu ma uit si nu pastrez emisiuni TV cu mine, nu-mi caut numele pe net si chestii din astea. Iar povestea asta cu articolele de la Cannes care ar fi fost ambivalente e destul de relativa: am iesit pe primul loc in Screen International, unde voteaza critici de cinema care stiu despre ce vorbesc. Ca unor reviste generaliste li s-a parut greu sa urmareasca filmul mi se pare firesc: nu e mainstream-entertainment.

ELLE: Din mai, cand a fost prezentat la Cannes, pana in octombrie, cand a fost premiera la noi, sunt cateva luni bune. De ce a durat atat de mult ca filmul sa fie lansat si in Romania?

C.M.: Salile de cinema au ajuns sa se antameze cu sase-opt luni inainte de premiera (cazul salii Studio), iar prin martie, cand, intr-o doara am intrebat cand ar fi prima data libera, ni s-a zis ca octombrie. Or eu in luna februarie filmam, iar cu doua saptamani inainte de Cannes eram inca in mixaj si nu stiam daca o sa fiu gata la timp, deci nu aveam cum sa planuiesc premiera si lansarea in Romania. Iar din iunie studentii pleaca din centrele universitare spre casa, se raspandesc – vara fiind destinata altui fel de filme. Mi-ar fi placut si mi-as fi dorit ca filmul sa inceapa sa ruleze in Romania concomitent cu proiectia canneza, dar din pacate nu e posibil.

ELLE: Cum te astepti sa fie primit filmul in Romania? Ce reactii anticipezi din partea publicului autohton?

C.M.: Cine intra religios la film va iesi religios si cine intra ateu va iesi ateu. Sper insa ca si unii, si ceilalti vor intelege ca lucrurile nu sunt atat de simple si ca inainte de a-l judeca pe celalalt, e bine sa incerci sa-l intelegi.

ELLE: Te astepti la vreo reactie din partea Bisericii Ortodoxe?

C.M.: Biserica nu prea reactioneaza decat cand apar articole explicite in presa care o deranjeaza: a exprimat o pozitie cand s-a zis ca are profit mai mare decit McDonald‘s, cand s-a zis ca vrea sa capete monopol pe vanzarea de icoane si lumanari si cand s-a pus in discutie sa fie impozitata. Nu stiu insa daca va reactiona la film – important pentru mine ar fi sa-l vada – si cred ca mai mult imi doresc ca preotii, credinciosii si, de partea cealalta, ateii convinsi si contestatarii bisericii sa aiba o parere in cunostinta de cauza, dupa ce vor fi vazut filmul si nu din auzite.

ELLE: Ce ti-ai dorit tu cel mai mult de la acest film? Ce ai vrut sa transmiti?

C.M.: Ca trebuie sa hotarasti cu mintea ta in orice situatie, pentru ca raspunderea pentru deciziile tale e intotdeauna doar a ta – ca si vina; ca toate lucrurile trebuie puse la indoiala – nu exista chestiuni care sunt mai presus de orice judecata. Insa dincolo de mesaje, am vrut sa povestesc – esenta cinematografului rezida in acele lucruri pe care nu le poti rezuma in cuvinte.

Mihaela Frank
 

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Antena 1
Publicitate
substantial.ro
Unica.ro
Mai multe din people