Interviu cu regizorul Andrei Serban – „Nimic nu e terminat vreodata”

Aclamat pe cele mai celebre scene ale lumii, Andrei Serban nu e inca multumit sau sigur de ceea ce face sau urmeaza sa faca. Tocmai de aceea merge mai departe, spune regizorul intr-un dialog insufletit despre teatru, opera, actori, public si piese care sunt mai presus de intelegerea noastra.

Interviu cu regizorul Andrei Serban – „Nimic nu e terminat vreodata”

Lui Andrei Serban ii plac inceputurile deschise. Asa face si cu piesele pe care le monteaza pe marile scene ale lumii, asa ia si operele la care lucreaza pe scene inca mai ilustre. Deschiderea fata de posibilele drumuri pe care o pot lua textele si muzicile pe care le adapteaza pentru spectatori este unul dintre motivele pentru care si astazi, dupa o cariera care se intinde pe jumatate de secol, este vazut drept un curajos, un regizor care isi asuma riscuri si caruia nu ii este frica sa o ia mereu de la capat. De aceea este bucuros sa puna din nou in scena Lucia di Lammermoor la Paris, de unde tocmai a sosit.

De aceea se afla, in momentul intalnirii noastre, la Muzeul National de Arta Contemporana din Bucuresti, unde pregateste pentru ziua urmatoare un happening, o interventie in spatiul expozitiei solo a artistului Mircea Cantor. Este un lucru pe care nu l-a mai facut nimeni in Romania si o provocare pentru cei care vin la muzeu, pe care ii va invita, pentru mai bine de o ora, sa lase la o parte orice gand si sa se concentreze impreuna cu altii – un exercitiu similar celor pe care regizorul le face deja de multi ani cu actorii cu care lucreaza, un fel de a-i coordona si de a-i ajuta sa se deschida si sa relationeze.

Scos din contextul lui si pus intr-o sala de expozitie, exercitiul capata alte valente, alte dimensiuni. Dar contextele noi nu au cum sa il sperie pe regizor. De la debutul sau la Teatrul Nottara cu Omul care s-a transformat in caine in 1964 pana la scandalosul Iulius Cezar pus in scena la Bulandra in 68, continuand cu experienta de la celebrul La MaMa din New York, care a inceput cu Arden of Faversham / Ubu Roi in 1970, si cu anul in care a studiat cu legendarul Peter Brook la Centrul International de Cercetari Teatrale din Paris, la Livada cu visini pe Broadway si lansarea in opera cu Evgheni Oneghin la Welsh National Opera, si pana acum, Andrei Serban a fost aclamat pe cele mai mari scene ale lumii, a fost pe rand adorat si hulit de critici si de public, si a continuat fara ragaz sa experimenteze.

Unii dintre cei mai mari actori si cantareti ai lumii au lucrat cu el, iar piesele lui au calatorit in turnee mai mult decat majoritatea oamenilor intr-o viata. Dar cu tot repertoriul sau impresionant si cu toate workshop-urile in care a cautat, ani in sir, sa isi imbunatateasca munca – a sa, dar si a actorilor –, Andrei Serban marturiseste fara sfiala ca nu e niciodata sigur si nu e niciodata multumit. Si ca asta il face, firesc, sa mearga inainte.

ELLE: E a treia oara, cred, cand regizati Lucia di Lammermoor. Cum asa?
Andrei Serban: Imi place sa fac reluari si in teatru, si in opera. Daca decorul si costumele raman obligatoriu aceleasi, interpretii sunt foarte des altii, si acolo este posibilitatea de schimbare, pentru ca adaptez miscari si relatii in functie de personalitatea fiecaruia. In plus, dupa o premiera vad ce ar fi putut fi ameliorat si, de cate ori fac o reluare, schimb si intru mai in profunzimea piesei sau a operei.

ELLE: Simtiti ca lasati lucruri neterminate?
A.S.: Nimic nu e „terminat vreodata. In special in teatru, unde materia cu care lucram e omul viu, sa crezi ca ai atins o asa-zisa perfectiune e un semn ca ceva a murit. Cautarea unei calitati din ce in ce mai fine, mai subtile, nu trebuie sa se opreasca.938A3670-an

ELLE: Este un lucru pe care l-ati mai spus. In biografia dumneavoastra spuneati ca mai cu seama in serile premierelor gindeati asta. De unde vine acest fel de nemultumire?
A.S.: Asa e. Pentru ca la premiera ajung sa vad prin ochii publicului si vad altceva. Cat timp sunt singur in sala, vad din unghiul meu subiectiv. In timpul unei reprezentatii ma uit nu la ce e pe scena, ci la spectatori, ca sa vad si sa simt cum reactioneaza. Daca cineva casca sau se plictiseste sau citeste programul, imi dau seama ca i-am pierdut atentia. In cazul asta e clar ca ceva pe scena nu functioneaza.

ELLE: Puteti sa controlati lucrul acesta, sa faceti ca fiecare spectator sa fie atent?
A.S.: Nu stii niciodata, e mereu imprevizibil. Dupa ce am facut o viata intreaga spectacole, ma astept, cand incep un proiect nou, sa fi ajuns la momentul cand „chiar stiu ceva despre cum sa ajung la succes. Dar nu e adevarat. La premiera rezultatul e altul decat cel asteptat si sunt mereu surprins de reactiile spectatorilor. Spre exemplu, la o comedie, unde credeam ca se va rade, nu se rade, si unde credeam ca nu se va rade, se rade. E un paradox ciudat.

ELLE: Spuneati ca credeti ca acum stiti sa faceti succes. Asta cautati cand faceti un spectacol?
A.S.: Da si nu. E o ipocrizie sa spun ca nu conteaza reactia publicului. Daca prin succes intelegeti dorinta de a atinge oamenii prin ceea ce fac, da, asta caut. Pe de alta parte, e adevarat ca din succes nu invat nimic. Din insucces invat foarte mult, dar asta nu inseamna ca tin neaparat sa il am.

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Publicitate
Unica.ro
Mai multe din people