Interviu cu Amos Oz, cel mai cunoscut scriitor israelian

ELLE a stat de vorba cu Amos Oz, cel mai cunoscut scriitor israelian contemporan, despre literatura ca forma de cunoastere a altora, despre familii nefericite, despre dificultatea unui barbat de a cunoaste femeia din interiorul sau, despre „Primavara araba“ si despre multe altele...

Personal, n-am intilnit pe nimeni care sa fi citit o carte de-a lui Amos Oz fara sa pice in vraja cuvintelor acestuia. Fie ca e vorba despre iubire sau despre razboi, fie ca personajele sale sint oameni care traiesc intr-un kibbutz sau oraseni din Ierusalim, barbati de douazeci de ani sau de saizeci, sau femei – tinere sau mature deopotriva –, Amos Oz are darul de a patrunde pina in cea mai intima fibra a mintii si inimii celor despre care scrie. Are tot ce-i trebuie unui scriitor (si, as indrazni a spune, unui barbat): e amuzant, atragator, intelept, empatic, blind si – daca trebuie – taios. Cartile sale te zguduie din cap pina-n calciie si te fac sa te gindesti ca barbatul care le-a scris stie multe despre natura umana. {i asa si trebuie sa fie, caci experienta de viata a acestui om este teribil de bogata.

Amos Oz s-a nascut intr-o familie de intelectuali emigrati in Israel din Europa de Est. A crescut intr-o casa plina de carti si intr-o lume terorizata in permanenta de conflicte, razboaie, atacuri teroriste – o lume in care, asa cum i-a spus cineva in copilarie, „nu toti baieteii vor ajunge oameni mari. La 12 ani, mama sa se sinucide, tragedie care ii va marca intreaga viata si il va umple de revolta la adresa lumii parintilor sai. Nu mult dupa aceasta, la 15 ani, tinarul Amos pleaca din casa parinteasca, isi schimba numele de familie din Klausner in Oz si se stabileste intr-un kibbutz unde va locui in urmatorii treizeci de ani. In acest timp, se casatoreste (la 21 de ani), face trei copii, se ocupa de agricultura, merge la razboi, urmeaza cursuri de filosofie si litera­tura ebraica la Universitatea Ebraica din Ierusalim, incepe sa scrie, devine cel mai cunoscut scriitor israelian, publica eseuri politice (fiind, alaturi de scriitorul David Grossman, sustinatorul asa-numitei „solutii a doua state in conflictul israeliano-palestinian). De mai bine de 20 de ani a parasit kibbutz-ul (din cauza sanatatii fiului sau) si locuieste intr-un mic oras, la marginea desertului, numit Arad – atunci a devenit, pentru prima data in viata, proprietar, caci intr-un kibbutz nu exista proprietate privata, toate bunurile si cistigurile membrilor fiind „la comun. Acum, la 72 de ani, Amos Oz s-a impacat cu trecutul, si-a iertat parintii si chiar se amuza de faptul ca, pina la urma, in ciuda tuturor eforturilor lui de a fi altceva, a ajuns exact ceea si-au dorit ei pentru fiul lor.
Discutia care urmeaza am avut-o la sfirsitul lunii februa­rie, cu ocazia vizitei lui Amos Oz in România, unde si-a lansat seria de autor pe care editura Humanitas Fiction i-o dedica, a fost invitat, alaturi de Gabriel Liiceanu, intr-un dialog la Ateneul Român si i s-a decernat titlul de Doctor Honoris Causa al Universitatii din Bucuresti. Amos Oz a venit in România insotit de sotia sa Nily, o femeie plina de energie si voie buna, cu care este casatorit de 52 de ani si despre care spune ca merita un premiu pentru asta. Ne-am intilnit intr-o dimineata, pentru o jumatate de ora, la ultimul etaj al hotelului Interconti­nental, unde scriitorul israelian – un barbat cu ochii de un albastru limpede si care inca isi pastreaza frumusetea tineretii – mi-a raspuns la intrebari cu o voce calda si calma, cu o politete naturala si cu fraze perfect construite, ca scoase direct dintr-o carte… semnata Amos Oz.

ELLE: Personajele cartilor dumneavoastra sint evrei care fie locuiesc intr-un kibbutz, fie intr-un oras mare precum Ierusalimul. |n acelasi timp, eroii cartilor dumneavoastra sint universali – ei ar putea fi oameni de oriunde. Credeti ca aceasta e cheia succesului international de care aveti parte?
Amos Oz:
Cred ca asta este cheia ori­carei carti bine scrise. Literatura buna este intotdeauna provinciala. Toti autorii cartilor pe care le iubesc – Cehov, Faulkner, Gar­cía Márquez – scriu despre locuri mici, izolate. Iar lumea citeste aceste carti cu pla­cere pentru ca toti sintem provinciali. Chiar daca locuim intr-un oras mare, locuim de fapt intr-un cartier, pe o strada, intr-un bloc. Asa ca fiecare dintre noi traieste intr-un mic sat, chiar daca locuim intr-un oras mare.

ELLE: Va marturisesc ca, inainte de a va citi cartile, nu m-am gindit niciodata la oa­menii care locuiesc undeva in lumea aceasta intr-o tara numita Israel – decit superficial, in trecere, atunci cind canalele de stiri mai relatau despre conflictele din zona. Acum, insa, oamenii din aceasta parte a lumii mi-au devenit cunoscuti, imi sint familiari, la fel cum mi-au devenit rusii dupa ce am citit Dostoievski (desi n-am fost niciodata in Rusia). Sinteti constient de acest efect al cartilor dumneavoastra?
A.O.:
Absolut. Cred ca sa citesti o carte buna e mai bine decit sa calatoresti. Daca iti cumperi un bilet de avion si pleci sa vizitezi, de exemplu, Columbia, sa zicem pentru doua-trei saptamini, vei vedea monumente, muzee, locuri istorice, daca ai noroc vei sta de vorba cu citiva din oamenii locului, apoi te vei intoarce acasa. Dar daca citesti un roman de Gar­cía Márquez despre Colum­bia, esti invitat in casele oamenilor de-acolo, in sufrageria lor, in bucataria lor, chiar si in dormitoarele lor. Ajungi acolo unde nici un turist nu ajunge vreodata. Asadar, cartile sint cel mai bun mijloc posibil de a cunoaste cu adevarat alti oameni, alte traditii, alte mo­duri de viata, alte tari, alte civilizatii.

ELLE: Apropo de cunoasterea altora, a altor popoare, a altor traditii… Am auzit o poveste emotionanta despre traducerea in limba araba a celei mai importante carti a dumneavoastra, Poveste despre dragoste si intuneric. Puteti sa ne povestiti despre asta? Si cum a fost receptata aceasta carte despre evrei in lumea araba?
A.O
.: Povestea este, intr-adevar, foarte emotionanta. Cu sase sau sapte ani in urma, un tinar palestinian din Israel pe nume George Khoury facea jogging in campusul universitatii din Ierusalim cind a fost impuscat in cap si ucis de catre teroristi palestinieni care l-au luat drept evreu. Dupa aceasta tragedie, familia lui indurerata a decis sa finanteze traducerea in araba a cartii mele, Poveste despre dragoste si intuneric, pentru a-si comemora fiul si, in acelasi timp, pentru a ajuta ca cele doua popoare sa se cunoasca si sa se inteleaga mai bine. Asa ca traducerea araba, publicata la Beirut, in Liban, este dedicata memoriei lui George Khoury. Cartea a fost primita cu sentimente amestecate. Unii critici au strigat cu furie: „De ce a trebuit sa traducem in araba o carte de propaganda isra­eli­ana?'. Altii au scris: „Lasati-i pe scriitorii nostri sa citeasca aceasta carte si sa invete sa scrie!'. Asadar, a fost o reactie pola­rizata. Cartea a aparut in toate tarile arabe. Foarte de curind, cineva mi-a adus o copie-pirat a cartii in limba kurda, a carei traducere a fost facuta din araba, fara permisiunea mea. Bineinteles, am fost foarte fericit. Lasati cit mai multi oameni sa citeasca aceasta carte, fiindca, asa cum v-am spus, cred ca povestile, cartile, construiesc poduri intre oameni.

ELLE: Deci aveti cunostinta de reactiile criticilor la cartea dumneavoastra, dar stiti ceva despre oamenii simpli, despre cititorii de rind, ca sa zic asa?
A.O.:
E foarte greu de spus, pentru ca nu exista comunicare directa intre evrei si lumea araba. Totusi, am auzit despre unele reactii de la cititori din lumea araba care au citit Poveste despre dragoste si intune­ric si au spus ca aceasta carte i-a schimbat – asa cum si dumneavoastra mi-ati spus ca lectura cartilor mele v-a facut sa va ginditi la oamenii simpli din Israel. Pentru ca, in mintea multor arabi, israelienii nu sint altceva decit soldati plini de cruzime. Asadar, cind citesti despre familii de evrei, despre copii, despre viata de zi cu zi, despre dezamagirile si tristetile lor, acest lucru iti deschide ochii, oriunde ai fi.

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Publicitate
Unica.ro
Mai multe din people