Interviu cu actrita Viola Davis – „Rolul acesta mi-a fost destinat“

Nominalizata la Oscar pentru rolul principal din filmul Ajutorul, Viola Davis (47 de ani) vorbeste despre suspici­­u­ni­le cu care a abordat o tema atit de personala si de actuala inca, aceea a Rasismului.

ELLE: Ce personaj interpretezi in Ajutorul?

Viola Davis: Sintem in 1962, iar Aibileen Clark e o menajera din Mississippi, care sufera inca du­pa pierderea fiului ei. Trece prin diverse stari emo­tionale pentru ca pe dinauntru simte ca a murit si ea. Nu mai vrea sa se intoarca la munca, dar e obli­gata sa o faca. Lucreaza pentru Elizabeth Leefolt (Ahna O’Reilly), ocupindu-se de cresterea feti­tei acesteia, Mae Mobley, in virsta de trei ani, si de menajul casei. In timp ce lucreaza pentru Eliza­beth, o prietena de-a acesteia, Skeeter (Emma Stone) ii propune sa scrie impreuna o carte despre situatia menajerelor de culoare din anii ’60, care lucreaza pentru femeile albe. Accepta sa o ajute pe Skeeter, riscin­du-si viata, dar pe parcursul acestui proces, incepe de fapt sa traiasca din nou.

ELLE: Ce teme atinge aceasta poveste?

V.D.: E vorba despre curajul celui oprimat de a lua totul de la capat, de­spre oamenii de rind, carora li s-a spus sa nu aiba nici un fel de asteptari de la viata. E povestea eroului ezitant, care, pus fata in fata cu Darth Vader (n. red.: personaj negativ din Razboiul stelelor, care in film e intru­chi­pat de Hilly Holbrook), trebuie sa se lupte cu pro­priile temeri. Invingindu-l pe Darth Vader isi atinge menirea. E despre dragoste, curaj si prietenie.

ELLE: Cit de importanta e prietenia pentru tine?

V.D.: Foarte importanta. Majoritatea prietenilor mei ii am de pe vremea cind eram copil. Cred ca, pe masura ce inaintez in virsta, apreciez tot mai mult prietenia. Cind eram tinara cautam doar compania oamenilor, acum realizez ca nu poti inlocui prietenia cu nimic altceva. Nu o poti inlocui cu o cariera. Nu cred ca am fost facuti sa trecem prin viata de unii singuri. Toate momentele in care am evoluat nu le-am trait de una singura. A trebuit sa fiu hranita cu dragoste, sa primesc sprijin atunci cind nu puteam sa scot totul din mine. Pentru asta m-am bazat pe prieteni si pe familie. Familia a devenit un termen arhaic in zilele noastre, dar, de fapt, ea e totul. Oame­nii o inlocuiesc cu alte lucruri nesanatoase cum ar fi anturajul, gasca, pentru ca atunci cind ea lipseste din viata ta, incerci sa o recreezi cumva.

ELLE: Cind ai auzit prima data de Ajutorul?

V.D.: Am citit cartea si am vrut sa obtin drepturile de autor pe ea. Mi-am rugat agentul sa se intereseze si dupa trei zile m-a sunat si mi-a spus: „Un tip pe nume Tate Taylor le are”. Pe atunci nu stiam ca acesta nu avea de gind sa-mi cedeze drepturile de autor, mai ales ca planurile lui in privinta filmului erau in plina desfasurare (ride). Dupa care am dat o petrecere de Craciun acasa si un prieten comun mi-a strigat in toiul petrecerii: „Tate Taylor regizeaza un film care se cheama Ajutorul si te vrea pe tine pentru un rol…” Si eu am intrebat pentru ce rol. „A, pentru rolul principal…” Asa ca a pus mina pe telefon si l-a sunat…

ELLE: Deci iti era destinat rolul acesta…

V.D.: Absolut. Asa a fost sa fie.

ELLE: Dupa care ce s-a intimplat?

V.D.: M-am intilnit cu Tate. Am vrut sa vad ce are el de zis. Am vrut sa vad daca nu va trada cartea, daca va creiona aceste femei de culoare cu aceeasi claritate cu care o facuse scriitoarea Kathryn Stockett. Eram constienta de eticheta pe care o va primi filmul si stiam ca tema trebuia abordata cu mare atentie.

ELLE: Ai luat aceste suspiciuni cu tine la prima zi de filmare? Cind au disparut ele?

V.D.: Nu au disparut niciodata. Mereu am indoieli, ele fac parte din procesul creativ. Ca actor esti foarte nesigur cind vine vorba de munca ta, iar motivul e acela ca nu vrei sa gresesti. Asa ca te zbati pina la final, iar nesiguranta scoate ce e mai bun din tine. In cazul acestui film sint atitea asteptari legate de carte; comunitatea afro-americana are si ea astep­tarile ei, la fel si oamenii care au crescut cu astfel de mame surogat, ca sa nu mai vorbim de menajere. Parca toata lumea sta cu mina in sold si iti spune: „Ei, ce ai de gind sa faci cu rolul asta?”. Am simtit ca trebuie sa lupt inca de la inceput. Varianta finala a filmului mi s-a parut foarte buna, desi a trebuit sa fiu dusa cu forta sa o vad. Prefer sa nu ma uit la filmele in care joc, sa nu vad rezultatul final. Pen­tru ca privesti cu alte sentimente decit cele cu care joci.

ELLE: Unde ai vazut filmul prima data?

V.D.: La studiourile Universal din Los Ange­les, alaturi de sotul meu, de Octavia Spencer si de Tate Taylor. Eu si Octavia eram amindoua sceptice: ne luaseram popcorn, racoritoare si ii tot aruncam ocheade lui Tate. Sotul meu vazuse deja filmul si plinsese ca un copil.

ELLE: Tu ai plins?

V.D.: O, da. Mi s-au parut atit de umane momentele in care te regasesti in film. Iar eroismul pur si simplu razbate din el.

ELLE: Actiunea filmului e apropiata in timp si tocmai asta te socheaza. Exista pericolul ca aceasta perioada sa fie uitata?

V.D.: Da, exista pericolul ca ea sa fie uitata si e foarte important sa nu se intimple asta. Sint multe re­plici din film care m-au atins. E una in care Skeeter spune „Ai visat vreodata sa fii altceva decit o simpla menajera?” si inca una in final: „Nimeni nu m-a intrebat niciodata cum m-am simtit eu cind…” Ne bucuram de privilegiile pe care le avem astazi, fara sa stim ce anume a dus la instituirea lor – le luam drept normale, ca si cum ar fi aparut din senin. Nimeni nu se gindeste la singele varsat si la oamenii care si-au sacrificat sperantele si visele pentru ca generatiile tinere sa aiba privilegiul de a iubi pe cine vor ei si de a visa la orice vor sa viseze si la orice vor sa fie.

Traducere si adaptare de Alina Baisan
Foto: PR, Image.net

 

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Publicitate
Unica.ro
Mai multe din people