Dialoguri terapeutice cu actrita Ioana Flora

Nu stiu cat de corect sau cat de profesionist este sa scriu ca am stiut, cand am vazut „Acasa la tata”, de Andrei Cohn, ca Ioana Flora o sa ia premiul Gopo pentru cea mai buna actrita. Hai sa ii spunem intuitie, ca sa nu se supere nimeni. O intuitie de cinefila. Sau o intuitie feminina.

Dialoguri terapeutice cu actrita Ioana Flora

Premiul asta a picat la tanc. Nu pentru Ioana. Sau poate si pentru ea, chiar daca, asa serioasa si dedicata meseriei cum este, nu prea se gandeste la premii cand lucreaza la un rol. Recunosc, sunt o egoista. Mie mi-a prins bine premiul ei. Aveam chef sa stau de vorba cu Ioana Flora. Pentru ca e asa cum cred eu ca ar trebui sa fie o actrita : pasionata de meseria ei, dincolo de reflectoare, rochii rosii cu volane, covorase si alte ornamente. Interesata de cum poate sa evolueze si sa invete tehnici noi, pentru ca jocul ei sa nu semene cu toate celelalte interpretari pe care le poti vedea la teatru sau la cinema.

Ioana Flora e inteligenta, simpla si un pic geek. Pai da, nu toata lumea poate sa-ti vorbeasca o jumatate de ora despre cum a creat o scena de cinci minute, fara sa te plicitiseasca. De fapt, cred ca de asta aveam chef sa stau de vorba cu ea. Pentru ca Ioana Flora stie sa discute despre orice : despre actorie, despre rani adanci la care nu mai vrea sa se mai intoarca, despre responsabilitate, esecuri personale si… shhhht, sa nu mai spuneti numanui… un secret.

ELLE: Rolul Paulei, fata simpla si naiva din „Acasa la tata' ti-a adus anul asta al doilea premiu Gopo. Il asteptai?
Ioana Flora: Nu. In momentul in care joci un rol te bucuri de el. Asta e cel mai important lucru. Urmeaza premiera, cunostinta cu spectatorii si eventual un premiu, care poate sa fie ca o incununare a acestei munci. Normal ca ma bucura premiul pe care l-am luat. Dar nu pot sa spun ca il asteptam. Nu spun hai ca fac filmul asta ca sa iau un premiu. Mai intai iti vezi de treaba, muncesti. Dupa aia mai vorbim de premii. Ma preocupa in primul rand sa fac rolul bine si sa fie apreciat de spectatori. Ah, daca vad ca e apreciat, ma gandesc ca ar putea sa vina si un premiu. Dar daca as porni cu gandul asta m-as expune la o dezamagire foarte mare.

ELLE: Nu-l asteptai, dar ti-a prins bine. A schimbat in vreun fel traseul tau profesional?
I.F.: Premiile nu-ti maresc cota si in Romania nici nu inseamna ca o sa ai mai multe roluri, asa cum se intampla intr-o industrie mai ampla. Sigur ca prind bine. Fie numai si tie, ca persoana. Dar eu sunt acelasi om. Cu un premiu sau cu doua premii. Oamenii te investesc cu mai multa credibilitate, dar tu esti acelasi. E adevarat, un premiu vine la pachet cu o ascensiune sociala. Dar sincer, ce ma intereseaza mai mult e sa joc. Si cred ca nu ar trebui sa fie important pentru nimeni. Cauta valorile, traseul artistic, viziunea. Dupa aceea spune ca un film e bun, nu pentru ca a luat premii. Uite, putem sa extrapolam discutia asta la cinema-ul romanesc. Sunt multi care spun ca nu se duc la un film romanesc pentru ca e gri si urat, dar mai ales pentru ca e romanesc. Asta e o tara a societatii noastre. Toti intelectualii au devenit buni cand i-au apreciat altii, din alte tari. Vezi cazul lui Eugen Ionescu. Gaseste valoarea acolo unde este, nu unde iti spun altii ca este. Pentru ca valoarea e langa tine, dar tu nu o vezi pentru ca te uiti la alta iarba, care e mai verde.

ELLE: Esti actrita de teatru si de film. Cum construiesti un rol pentru teatru si cum construiesti un rol pentru un film?
I.F.: Din punct de vedere interior e acelasi lucru. Daca nu exista directia buna interioara e acelasi rezultat: transmiti sau nu transmiti. Dar trebuie sa existe o incarcatura emotionala la fel de mare si la film si la teatru. Avand repetitii, la teatru ai mai multe ocazii si cumva traseul interior pe care il parcurgi devine o rutina. Sau cel putin asta e de dorit, sa devina o rutina. La teatru depinde si de ceilalti actori. Statistic vorbind, ai nevoie de 40 de zile daca vrei ca rolul ala sa creeze o circumvolutiune. In teatru trebuie sa repeti o luna, ca toata lumea sa functioneze la fel de bine impreuna. Pe urma se intampla o minune, pentru ca si daca faci o pauza de doua luni, intri la fel de usor in acelasi mecanism. La film repeti trei saptamani, dar se formeaza alt gen de familie. Fiecare se duce spre zona inspre care rezoneaza el. E ciudat, dar genul de relatie pe un platou de filmare este acelasi gen de relatie pe care o au personajele intre ele in film. Actorul, prin esenta lui, este un om care se joaca cu mintea. Sa zicem ca eu sunt un personaj de care toata lumea face misto. Pe platou colegii mei pot sa faca glume cu mine, pentru ca asa se antreneaza ei pentru personajul pe care il joaca. E o extrapolare, o transpunere. Totul se intampla in mod inconstient. Mie, cel putin, asa mi se intampla.

ELLE: E mai greu sa faci teatru decat film?
I.F.: La teatru am emotii, mai ales inaintea unei premiere. Cred ca e singurul lucru care ma incomodeaza. Sigur, daca ai cateva spectacole la rand se regleaza si asta. La film nu am atatea emotii. Cumva stiu la ce sa ma astept si nu mi s-a intamplat niciodata sa gandesc asa de diferit de reactiile pe care le au oamenii pana la urma. Nu mi s-a intamplat sa cred intr-un proiect care sa nu placa. Pe mine nu ma deranjeaza daca oamenii spun ca nu le-a placut un spectacol. Nu vreau sa conving pe cineva caruia nu ii place ce fac. Ce conteaza pentru mine e cat de bine cred ca am facut rolul respectiv. Competitia este cu mine insami.

ELLE: Care sunt tehnicile actoricesti pe care le folosesti cand vrei sa intri in pielea unui personaj?
I.F.: Datorita lui Cristi Puiu (Ioana Flora a jucat in „Marfa si banii') l-am descoperit pe John Cassavetes. Imi place Cassavetes, pentru ca in filmele lui este un gen de actorie specific, care o sa il gasesti numai acolo si care imi vorbeste mie. Vreau sa vad un actor si sa nu am nici o clipa senzatia ca este un rol. Caut acel firesc, acea credibilitate. De exemplu mi-ar placea sa schimb si fata o data cu personajul, sa arat altfel, pentru ca si asta spune foarte mult. Firescul este imprevizibil. Imi plac rolurile, ca cel jucat de Gena Rowlands in „Opening Night', in care simti, in care vezi lucruri pe care nu le-ai mai vazut in alte filme. E important sa ai senzatia ca nu ai mai vazut asta altundeva. De la general, la specific, asta ma intereseaza si ma emotioneaza pe mine. Pentru ca poti sa spui ca in general tristetea se exprima asa, sau bucuria se exprima asa, dar pe mine ce ma intereseaza este sa stiu ce face actorul acela ca sa exprime senzatia cu pricina. Actorul, omul respectiv. Reactia trebuie sa fie specifica. Un actor trebuie sa stie sa puna intr-un rol o parte a lui, o zona anume. Tot ce am jucat pana acum e continut in mine.

ELLE: Cat din tine, din durerile, din amintirile tale poti sa pui intr-un rol?
I.F.: Daca nu pui din tine, un rol devine prea rece si „povestit'. Dar am avut un moment in care m-am intrebat : „Bine, dar cat? Cat din emotiile mele, cat din amintirile mele? Cat sa ma mai duc in acelasi punct, in acelasi loc?' Si vorbesc mai ales de emotiile pe care trebuie sa le transmiti cand joci un rol dramatic. Au fost clipe in care mi-am spus nu mai pot, nu mai vreau asa, pentru ca emotiile trebuie sa treca prin tine. Ca sa interpretezi, trebuie sa te duci intr-o anumita zona emotionala, sa intorci la un moment foarte grav din viata ta. Si uneori simti ca nu mai vrei, ca vrei sa inchizi rana aia, pentru ca tot apeland la ea, e perpetuu deschisa. Iar eu am vrut sa o inchid. Am invatat alt tip de joc, care iti propune sa te imaginezi tu acolo, cu personajul. Nu sa te duci la amintirile tale, ci pur si simplu sa fii in situatia aia si sa reactionezi la tot ce se intampla in jurul tau. Sa fii acolo, sa plangi de ce i se intampla persoanei respective. A trebuit sa joc intr-un film, in care faceam parte dintr-o familie de evrei, pe care vin nemtii sa ii duca la Auschwitz. Mi-am imaginat ca era intr-adevar ultima data cand ii vedeam pe copii cu care jucam, fara sa apelez la memoria mea emotionala.

ELLE: Un bagaj emotional greu de dus. Cum fac actorii sa n-o ia razna?
I.F. : Cred ca suntem razna din start. (Rade). Nu stiu, nu o luam razna, suntem antrenati. Asa cum doctorii care opereaza pe cord deschis nu innebunesc. Exista o autoprotectie pe care o aplici. Si eu ma intreb cum fac doctorii care vad atata moarte sa nu fie afectati. Dar e un antrenament. Cand termin un rol, ies din el definitiv. Altfel devii schizofrenic. Mie imi place joaca asta. Am o mare disponibilitate de a ma imagina in pielea altcuiva. Uneori trec pe strada pe langa oameni si am senzatia ca omul acela are o viata frumoasa. Si mi se face pofta sa traiesc viata lui. E o predispozitie pe care o am dinainte sa devin actrita. Eu ma joc mereu.

ELLE: Ti-ar placea sa traiesti viata altcuiva?
I.F.: Nu. N-as vrea sa traiesc in exclusivitate viata altor persoane. Dar mi-ar placea sa gust din fiecare putin. Sa iau un mic dejun in pielea cuiva si sa ma duc la cina in pielea altcuiva. Dar poate e o nebunie. Uite, n-as vrea sa fiu acum in Siria sau in Afghanistan. Nu sunt asa de ipocrita. Cred ca noi in Romania, indiferent de cat ne plangem, traim o viata foarte buna in comparatie cu altii. Sunt convinsa ca sunt oameni care nici nu se gandesc la teatre, pentru ca la ei nu exista asa ceva. Sunt oameni care se gandesc la ce sa manance. Si daca ne raportam asa, noi traim intr-un lux.

ELLE: Cultura e un lux ?
I.F.: Da, daca privim asa, este. Daca ne raportam la Romania, nu. Cultura este o necesitate.

ELLE: E greu sa fii actor ?
I.F.: Nu. Singurul aspect complicat atunci cand esti actor este ca trebuie sa te obisnuiesti cu faptul ca nu exista munca si venituri constante. Restul e minunat. Dar trebuie sa stii cum iti administrezi pauzele, asteptarile. Oamenii trebuie sa aiba cateva constante in viata: familia, o casa, un loc al lor. Serviciul este a treia constanta, care le da o siguranta. Faptul ca stii ca te duci in fiecare zi la munca, intalnesti aceiasi oameni si te intorci acasa iti aduce un echilibru. Exista si oameni care fug de rutina asta. Actoria iti ofera echipe noi, care se strang si se desfac dupa o luna de proiect. Eu de fiecare data ma leg de cei cu care lucrez. De asta si sunt multi oameni de care ma simt legata emotional.

ELLE: Exista o piesa pe care ti-ai dori foarte mult sa o joci ?
I. F.: Nu. Stii, noi actorii am fost formatati in facultate. Cred ca cel mai mult pe vremea aia se juca Shakespeare. Poti sa visezi la rolurile din Cehov. In traseul meu profesional n-a fost sa fie. Nu m-am gandit rational la asta. Am imbratisat alte roluri, cele care mi-au fost oferite. Cred ca toate proiectiile astea creeaza dezamagiri. Mai bine muncesti tu cu tine, te autodepasesti. Incerci sa vezi : oare pot sa fac comedie ? Cred ca nu pot. Hai sa invat. Eu am avut mereu, inca din facultate, impresia ca nu pot sa joc comedie. Mi se pare ca sunt prea serioasa si ca nu stiu. Si pana la urma l-am invatat. Pentru mine astia sunt pasii in meserie. Mai degraba decat sa-mi proiectez niste dorinte sau niste planuri. Si daca nu le fac ? Nu ma intristez mai rau ?

ELLE: Ce relatie ai cu esecul ?
I.F.: Cred ca primul esec l-am avut la 12 ani. Ma pregateam de un concurs de pian. Aveam emotii foarte mari. Si mai era un element imprevizibil, nu stiam exact cand o sa intru. Am stat in fata usii, fara sa stiu cand o sa-mi vina randul, vreo doua-trei ore. Asteptarea m-a doborat. Concursul a devenit un esec. Nici nu am performat la nivelul la care faceam la repetitii. Adult, cred ca cele mai mari emotii nu le-am avut inaintea unei premiere, ci cand faceam un training pentru traineri. Nu stiam cand urma sa intru, am resimtit aceeasi senzatie ca atunci, inaintea concursului. Si pentru ca toata lumea zicea : ea e actrita, trebuie sa fie mai buna decat noi. Anxietatea pe care am simtit-o, emotiile sunt de nedescris. Vroiam sa le spun „Hai cu prezentarea asta, ca eu nu mai pot'.

ELLE: Spune-mi un secret.
I.F.: Astea sunt intrebarile pe care le fac eu la training-urile mele. Le spun participantilor sa imi zica ceva ce nu ar spune niciodata nimanui.

ELLE: Atunci spune-mi un secret si ceva ce nu ai spune nimanui niciodata.
I.F.: E grea intrebarea. Cred ca nu as spune nimanui ce sa faca, daca nu ma intreaba. Libertatea de a face asa cum crezi tu e foarte importanta pentru mine. Dupa asta m-am ghidat mereu. Nu mi-ar placea sa impun cuiva vreodata ce sa faca, ce sa gandeasca, si nu din frica de a ma responsabiliza. Dar nu mi-as dori sa intervin in vointa unui om. In general apreciez libertatea fiecaruia. Mi se pare esential.

ELLE: Si un secret ?
I.F.: Speram sa uiti. Uite, ceva ce nu am spus niciodata nimanui. Daca as fi avut talent, mi-as fi dorit mult sa fiu balerina. Am incercat sase ani si nu am fost printre varfuri. E un regret al meu. Baletul este cea mai frumoasa si mai gratioasa modalitate de exprima sentimentele.

de Ileana F.Buzea
Foto: Arhiva Revistei ELLE

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Unica.ro
Mai multe din people