De la alcoolemie la urbancolie

Inainte sa o stearga din tara, cu o armata de agenti CIA pe urmele sale, Dan Sociu ne-a vorbit despre cit de reale sint dezvaluirile din romanul sau, Urbancolia, si despre cum e sa il ai nas pe Pascal Bruckner.
 

De la alcoolemie la urbancolie

Inainte sa ajunga tinara speranta a poeziei românesti, cu trei volume de versuri scoase la lumina – borcane bine legate, bani pentru inca o saptamina (Junimea, 2002), fratele paduche (Vinea, 2004) si cintece eXcesive (Cartea Româneasca, 2005) –, Dan Sociu s-a nascut la Botosani. Inainte sa ajunga redactor la Cartea Româ­neasca si prieten legitim al jos-numitei Viviana, a incasat de doua ori bataie in calitate de redactor-sef la Curierul de Botosani, ziar mai mult decit independent, si anume finantat de un agent CIA, Derrin Smith, amorezat de o tinara jurnalista, pe care o veti intilni mai jos sub denumirea conspirativa de „sefa”! si, nu in ultimul rind, inainte sa se lase de baut, Dan Sociu a scris dintr-o suflare roma­nul Urbancolia, unde spune povestea, inspirata din fapte reale, a trio-ului sefa-Dan-Derrin. Sper ca v-am convins sa cititi cartea, nu inainte insa de a termina interviul.

ELLE: Ai dat gata in doar citeva ore primul tau roman…

Dan Sociu: Da, mi-a luat foarte putin sa scriu cartea, mai mult mi-a luat sa o aranjez. Am taiat cam trei sferturi din ea, pentru ca n-am vrut sa fac o carte-document. Am vrut sa semene cumva cu un graffiti, sa se incadreze intr-o estetica minimalista, dar nu in sensul acela auster. E minimalista pentru ca evenimentele asa-zise mari pe care televiziunea ni le prezinta ca fiind capitale, eu le pun undeva pe fundalul pe care personajul meu isi traieste masturbarile. Una din mizele cartii e aceea ca individul de la capatul lumii poate influenta evenimentele globale. Vreau sa arat cit de mult depinde lumea in care traim de capriciile, de perversiunile unor insi, care nici ei nu inteleg ce se intimpla in jurul lor. Pe de alta parte, mesajul cartii poate fi sintetizat intr-un SMS: „Viviana, sint asa de fericit cu tine!“. In loc sa trimit un SMS sau un e-mail prietenei mele, am scris o carte.

ELLE: Personajul de care vorbesti imprumuta foarte mult din experienta ta ca ziarist la Curierul de Botosani.

D.S.: Sincer, cam nouazeci la suta din ce am scris acolo mi s-a intimplat, lasind la o parte amanuntele un pic cam fantasmatice. Recunosc ca am trait o poveste oarecum kitsch, tocmai de aceea m-am si apucat sa o scriu. In plus, tot ce e in cartea asta, de la intimplari la nume, poate fi verificat pe net. Intra pe site-ul CIA-ului si undeva – trebuie sa cauti mult – o sa gasesti informatii despre Derrin, agentul CIA. Pe el poti sa il vezi si pe DVD-ul de la Mission Impossible, vorbind despre ce inseamna sa fii ofiter antitero. A mai aparut si in niste interviuri in Gardianul, in Evenimentul zilei, unde vorbea la modul total ipocrit despre prietenia româno-americana. La fel ca in poezie, incerc sa merg pe un autobiografism in ceea ce scriu. Riscul e sa cazi in lamentatie, dar eu dublez mereu cu autoironie. Personajul din carte vine firesc in continuarea poeziilor mele. E exact acela din fratele paduche.

ELLE: Ce s-a mai intimplat cu „sefa” din carte? si ea e un personaj in carne si oase…

D.S.: I-am trimis un capitol pe e-mail si mi-a raspuns, fara sa-l citeasca: „A, ce misto ca scrii un roman…“. Dupa care a citit capitolul si mi-a trimis un e-mail super-furios, de genul „cine crezi ca o sa-ti citeasca labarelile alea self-obsessed?…“.

ELLE: Tot timpul ai introdus personajele din viata ta in carti. Nu se supara cei din jur pe tine? Poate tipa asta chiar o sa se enerveze.

D.S.: Pai, tie nu ti se pare bizar ca, imediat ce lansez cartea, plec din România?! (ride) Dupa ce o sa fie tradusa in engleza, sigur o s-o citeasca si Derrin. Dar am acasa o carte pe care ma bazez: 100 ways of disappearing and live free.„Noi, românii, ne saturam rapid de orice“

ELLE: De ce in roman exista un „capitol obligatoriu despre comunism“?

D.S.: E o poveste de familie la care tin foarte mult. Mai ales momentul acela cind fac baie in cada cu taica-miu, mi se pare foarte puternic. Pe de alta parte, e OK sa mai existe cite o poveste din asta, tip Good Bye, Lenin. La noi apare un soi de sastisire rapida, cum a fost dupa primele carti din colectia „Ego Proza“ – 69, a lui Ionut Chiva, si Pe bune pe invers, a lui Adrian Schiop; imediat, critica a inceput sa scrie: „Ne-am saturat de atita sex!“. Ca si cum erau sute de carti! Noi, românii, traim intr-un soi de perpetua avangarda, ne saturam foarte rapid de orice. Asa si cu comunismul. Am vazut o gramada de reactii de genul „ne-am saturat de Good Bye, Lenin“, ceea ce e foarte ipocrit.

ELLE: Pe coperta cartii ai un mesaj de la Bruckner. L-ai pus acolo din ratiuni de marketing?

D.S.: E complicat de zis. Eu in cartea asta am vrut sa spun si citeva lucruri politice. De aici si conventia unui e-mail catre Bruckner; se stie ca el a sprijinit mult politica internationala a americanilor, iar romanul e cumva o ironie la ideile lui. Bruckner, desi e iubit de tineri, e un autor de anii ’90, care, intre timp, a fost inlocuit de altii. Beigbeder e mai citit acum decit el. Insa Bruckner e important pentru mine: datorita lui, am cunoscut-o pe prietena mea. E un fel de nas. E si de marketing, dar face parte si din poveste. La cartea asta conteaza foarte mult si ce e in afara textului. E ca un fel de happening. Chiar si interviul acesta face parte din carte, e o anexa la ea.„Un adolescent, daca te citeste, iti poarta fantasma in el“

ELLE: Spuneai ca Bruckner e iubit de adolescenti. si tu scrii mai degraba pentru pusti decit pentru oameni mari…

D.S.: Un adolescent care te citeste, daca il atingi, iti poarta fantasma in el. ti-o integreaza in stilul lui de viata. Un adult iti citeste cartea si in cinci minute trece la altceva. Mai ales unul din middle class-ul bucu­restean, care e pus pe consum, care n-are timp de nimic, intre cele doua job-uri. De aceea nici nu imi fac iluzii, cind scriu, ca o sa fiu citit cu mai multa atentie decit i se acorda unui film oarecare.

ELLE: Mircea Cartarescu te-a propus pentru o bursa la Akademie Solitude, un fel de castel al artistilor contemporani. Crezi ca o sa regasesti acolo, printre ei, boemia din Iasi, de altadata?

D.S.: Eu nu ma vedeam ca un boem. Boemia mi se pare un fel de joc de societate. Alcoolicul nu se vede boem, el bea pentru ca nu poate altfel. El ar vrea sa se imbrace mai frumos, sa nu mai fie asa de anxios toata ziua, dar e prins in mecanismul acesta. Eu nici nu mai sint cel din Iasi. Nu mai sint nici cel care a scris cartea asta. Cred ca exista o logica a alcoolicilor si o logica a nonalcoolicilor. Acum o am pe aceea a nonalcoolicilor.

ELLE: E benefic pentru un poet sa fie treaz?

D.S.: Pentru mine, da. Am scris mult mai mult de cind m-am lasat de baut si mult mai inteligent. Revenind la Solitude, e fain ca nu sint obligat sa fac nimic acolo, dar vreau sa scriu o carte despre cum incerc sa invat limba germana. O carte mica, un fel de eseu umoristic. Stau 3 luni acolo, dupa care merg in Suedia o luna si apoi ma mut la Berlin. Poate mai ajung si in New York, de unde m-am intors de curind. Am fost invitat sa citesc intr-un bar foarte misto, unde au citit inainte Ginsberg si Kerouac.

ELLE: Cindva mi-ai zis ca ti-e jena sa citesti, fara o sticla de bere la bord. Ai depasit acest complex?

D.S.: Da, acum n-am nici o problema. Iar la New York am avut senzatia ca sint pregatit pentru momentul acela. Sint un mare fan al poeziei newyorkeze si al culturii newyorkeze. De aceea, cind am ajuns acolo, m-am simtit foarte bine, ca si cum m-as fi intors acolo dupa 30 de ani… Pareau familiare toate, din cauza televizorului, a lecturilor.

ELLE: Sa inteleg ca Bucurestiul nu te mai inspira, din moment ce te muti la Berlin?

D.S.: Dupa ce am iesit din spital, unde am aflat ca am chestia asta nasoala, pancreatita, mi-am dat seama ca nu mai pot sa ma intorc la munca de birou. Pe mine, poate sa ma pocneasca oricind din nou boala si m-as simti prost sa mor ca un sobolan intr-o zi de munca. Dupa ce treci printr-o experienta din asta, vrei ca macar vreo cinci ani sa te plimbi prin lume. Tinerii din Europa fac asta pe la 20 de ani. Eu de ce n-as face-o? Nu vad cum ar putea fi mai rau decit aici. E jenant sa muncesti 30 de ani ca sa iti iei un prapadit de apartament in Drumul Taberei sau pe unde dracu’ mai fac astia apartamente. Sa te tre­zesti dimineata, sa mergi la metrou.„S-a lipit de noi eticheta ca am fi un cuplu mai exuberant“

ELLE: Ce mai face scriitoarea inventata de tine? I-ai mai imbogatit biografia?

D.S.: A mai cistigat un premiu, dupa care am abandonat-o. Eu am crezut ca premiul e de 250 de euro, dar de fapt era de 250 de lei. Mi-am dat seama ca am fost fraier. Puteam sa inventez inca doua-trei poete, sa iau si premiul doi, si premiul trei. In fine, multi mi-au spus ca nu e corect sa concurez cu scriitori nelansati. Ma rog, niciodata nu m-am gindit ca as fi unul super-lansat.

ELLE: Ai aparut cu un text si in Povesti erotice românesti. De aceea te numesc unii „poetul erotic al României“?

D.S.: S-a lipit de mine eticheta asta pentru ca am facut o prefata la Belle de Jour si o postfata la Belle de Nuit si pentru ca lumea ne stie, pe mine si pe Viviana, ca pe un cuplu mai…

ELLE: Exhibitionist?

D.S.: Asa, asa, si mai exuberant. Sint multe povesti din astea lipite de noi, gen bisexualitate etc.

ELLE: Dar asta se intimpla si pentru ca iti place sa scrii sub pseudonim. Ai trimis texte la Povesti adevarate, ai inventat o scriitoare… Singur ai creat contextul acesta care lasa loc suspiciunilor.

D.S.: Da, se poate, desi nu sint singurul care face asta. De exemplu, Belle de Nuit n-am scris-o eu! A, ca ma plicti­seste usor ceea ce se intimpla in lumea literara si atunci e misto cind apar povesti din astea… Asta e: scriitorii de la noi nu prea fac show.

ELLE: Si tu faci?

D.S.: Pai, nici eu nu fac pe cit as vrea.

Alina Baisan

Foto:Sebastian Enache

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Publicitate
Unica.ro
Mai multe din people