Christine Angot si literatura

Unii o numesc „regina autofictiunii“, altii o considera o egocentrica incurabila. |nsa nimeni nu ramine indiferent in fata cartilor ei. Mihaela Spineanu a stat de vorba cu scriitoarea Christine Angot despre personajul Christine Angot si despre confuzia dintre literatura si viata.

 

Christine Angot este o scriitoare care si-a asumat – cu buna stiinta si incapatinare – un rol deloc usor in lumea literara. Personajele ro­ma­nelor sale se numesc fie Christine Angot , fie poarta numele oa­menilor din jurul scriitoarei Christine Angot (familie, prie­teni, iubiti), iar subiec­tele nu sint intotdeauna „locuri comune“ – e suficient sa pomenesc titlul Incestul si cred ca v-am convins. Asa incit nu-i de mirare ca lumea vorbeste despre autofic­tiune, despre provocare, despre egocentrism, nici ca unii o acuza de faptul ca transpune realitatea in carti sau ca „fura“ viata celor din jurul ei. Insa lucrurile nu sint niciodata asa simple cum par la o privire superficiala.
Christine Angot uraste cuvintele autofictiune, confesiune, autobiografie si spune ca ceea ce scrie ea es­te literatura si nimic altceva. si poate ca n-as fi crezut-o in totalitate, dar am avut ocazia sa descopar, atunci cind scriitoarea si-a lansat romanul Rendez-vous (publicat de Grupul Editorial Corint) la Bucuresti, ca are si argumente. Asa ca am invitat-o pe Christine Angot la o discutie despre viata, literatura si modul in care publicul ii percepe cartile.

ELLE: Ati scris o carte intitulata Interviul, in care chiar acesta este pretextul: un interviu luat de o jurnalista scriitoarei Christine Angot. Va place sa acordati interviuri sau este doar un rau necesar?

Christine Angot: Depinde, e complicat sa raspund pentru ca exista doua situatii in care dau interviuri: in Franta si in afara Frantei. |n Franta, mi se pa­re minu­nat sa dau interviuri cind contextul este favorabil, adica atunci cind per­soana care imi ia interviul este binevoitoare si ma ajuta sa ma deschid putin cite putin, sa-mi dezvolt ideile despre carte. Un alt element important este ca in­tervie­vatorul sa aiba cunostinte despre literatura. Dar exista si contexte nefavorabile, ziaristi rautaciosi care isi pregatesc dinainte nu doar intrebarile, ci si ras­punsurile pe care vor sa le obtina, ca o capcana. Ei stiu ce vor sa auda si atunci manipu­leaza discutia spre acel rezultat. La inceputul carierei mele da­deam toate interviurile care mi se solicitau, incintata si plina de bu­navointa. si de multe ori eram deceptionata de rezultat. Pentru mine, interviul pe care il dau dupa aparitia unei carti este strins legat de carte, o insoteste, intr-un fel face parte din ea.

Eu dau interviuri despre carti asa cum mi-as duce copiii la scoala, cu grija, cu dragoste. Copiilor nu le dai un picior in fund si ii arunci in strada, ci mergi cu ei, alaturi de ei. Uneori vad ca acesti „copii” ai mei sint tratati urit, dar totusi nu privesc interviurile ca pe un rau necesar. Daca mi se pare de la bun inceput ca un interviu este un rau necesar, refuz sa il mai dau. Acesta este motivul pentru care am decis ca, deocamdata, sa nu mai dau interviuri in Franta. Nu imi place modul in care se iau azi interviuri in aceas­ta tara.

ELLE: In cartile dumneavoastra viata devine literatura, iar literatura intervine in viata. Care este pentru dumneavoastra ra­portul dintre literatura si viata?

C.A.: Pentru mine, viata si literatura sint doua lucruri total diferite, care nu au nimic de-a face unul cu celalalt. |ntre viata si literatura sint la fel de multe diferente ca intre dumneavoastra si o sculptura care va seamana pentru ca sculptorul v-a folosit ca model. Nu veti spune niciodata despre sculptura: „eu sint aceea”. Tot asa, viata si literatura sint facute din materii diferite, au modalitati diferite de raportare la timp. Dar exista un element care ma intereseaza foarte tare in aceasta pereche viata-litera­tura: una nu exista fara cealalta. Viata are nevoie de literatura, iar literatura are nevoie de viata. Dar, repet, sint doua lucruri complet diferite, aproape opuse. Cred ca literatura ne permite sa intelegem si sa reprezentam misterele pe care le intilnim in viata, misterele profunde, dar si misterele de zi cu zi. Literatura este cea care ne ajuta in acest demers, alaturi de pictu­ra, de muzica… Literatura este cea care reprezinta ceea ce se intim­pla in viata, cea care se opreste si incearca sa arate ceva.

ELLE: Ati declarat in multe ocazii ca romanele dumnea­voastra nu sint autobiografie, ci literatura. Va deranjeaza faptul ca publicul confunda adesea personajul Christine Angot cu scrii­torul Christine Angot?

C.A.: Sigur ca ma deranjeaza si sa va explic de ce. Reiau exem­plul statuii pentru care ati servit de model: pe dumnea­voastra nu v-ar deranja sa fiti confundata cu statuia? Mie mi se pa­re insuportabil. si nu pentru dumneavoastra, caci veti gasi si­gur pe cineva care sa vada, sa va stie si sa spuna ca nu sinteti o statuie, dar ginditi-va la statuie. Daca incepem sa ne purtam cu ea ca si cu o fiinta vie, sa o tratam si sa o maltratam ca pe un om, atunci situatia devine foarte grava. Pentru oameni mai a­vem o urma de respect, iar oamenii stiu si sa se apere, dar o statuie nu poate sa se apere. Statuia trebuie protejata. Daca in­ce­pem sa o lovim, sa ne purtam urit cu ea, statuia nu va putea reac­tiona.

Prin urmare, trebuie sa respectam statuia, sa ne pur­tam frumos cu ea. Mai frumos decit cu oamenii, care, in caz con­trar, se pot apara, ne pot da o palma, pot reactiona. Deci ma deranjeaza sa fiu confundata cu personajul din cartile me­le, pentru ca, in acest caz, personajul nu este vazut ca un perso­naj de carte. Sigur, in literatura exista un risc. |n orice tip de lite­ratura. Iar eu nu vreau sa scriu acel tip de literatura care le spu­ne cititorilor: „eu sint Literatura, opriti-va si priviti-ma”. Vreau sa scriu o literatura care sa tulbure, pe care cititorii sa nu stie de un­de sa o apuce, o literatura care sa-i impinga la reinventarea refle­xelor de lectura. Asta ma intereseaza si mi se pare important.

ELLE: si ce faceti pentru a va apara opera? Ati fost ne­voita vreodata sa reac­tio­nati mai dur, sa dati o palma cuiva?

C.A.: Da, mi s-a intimplat sa de­vin agresiva pentru a apara statuia! Exista doua capitole separate aici: lucrurile pe care le-am facut si lucrurile pe care le voi face. La inceput, in primul capitol, eram avocatul statuii, dadeam mereu explicatii, voiam ca oamenii sa in­te­lea­ga despre ce e vorba. Dar am ajuns prea aproape de sta­tuie, la fel de aproape ca de copilul meu, si am ho­t­arit sa ma opresc. Sigur, nu o voi lasa sa se apere singura, pentru ca nu poate, dar cred ca exista si alti oameni care o pot a­pa­­ra. Eu voi incepe sa fac alte statui. Multa vreme am crezut ca exista o sin­gura persoana pe lume care trebuie sa apere sta­­tuia: eu. Dar cred ca a venit momentul sa ma relaxez putin, sa las locul altor aparatori – publicisti, editori, care vor face poa­­te o treaba mai buna decit mine, vor fi mai bine auziti si in­te­le­si.

ELLE: Este aceasta joaca de-a confesiunea pe care o practicati deliberata, o provocare la adresa societatii-show de astazi, sau e doar modul dumneavoastra de a face literatura?

C.A.: E important ce ati spus, anume ca ma joc de-a confesiunea in cartile mele, pentru ca, de fapt, ele nu sint deloc confesiuni. Nu, acest mod de a scrie nu are nici o legatura cu lumea showbiz-ului de azi si nu e o provocare, dar e un mod de a afirma ceva. Dupa cum spuneati, este o joaca de-a confesiunea si nu o confesiune. |ntr-o confesiune, vorbim cu cineva, ii spunem lucruri despre noi si ii dam puterea de a ne absolvi de pacate, de greseli; or, in cartile mele raportul este inversat. Cum sa va spun… Poate ca seamana cu teatrul antic – per­so­na­­jele din acele piese nu vin pe scena sa se confeseze! Dim­potriva, personajele vin pe scena ca sa le ofere celor din sala san­sa de a-si intelege propriile experiente. La fel se intimpla in cartile mele, in care raportul nu este naratoare-public, ci un raport special, intre public si anumite experiente, raport mediat de un personaj care traieste acele ex­periente. Personajul nu vine sa spuna „va voi povesti ce mi s-a intimplat”, ci pre­zinta anumite situatii, relatii, intimplari – de exemplu, „in relatiile dintre bar­ba­ti si femei se intimpla astfel de lucruri” – si apoi intreaba „ce e de facut?”. si vor­bes­te cu cititorul despre asta. Nu vorbim despre eu si tu, ci despre lucruri.

 

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Publicitate
Unica.ro
Mai multe din people