Chris Simion si TEATRUL ca un drog

Unii oameni au norocul de a-si iubi cu pasiune mistuitoare, mai mult decit orice, profesia. Mihaela Frank a stat de vorba cu un astfel de om: regizoarea Chris Simion, indragostita patimas de teatru.

Interviu realizat de Mihaela Frank
Fotografii: Sebastian Enache.

 

Chris Simion si TEATRUL ca un drog

Chris Simion este genul acela de fiinta care are si stirneste patimi. Atit ea, ca persoana, cit si teatrul pe care il face, ca regizoare, nu provoaca nicicum sentimente „caldute“. Dintr-o pasiune brusca dar iremediabila, a ales sa faca teatru. Datorita firii sale libere prefera teatrul independent si spune ca nimic in viata nu i-a adus mai multe bucurii decit meseria. A in­fiintat, inca din timpul studentiei, compania de teatru D’Aya, si-a adunat o trupa de actori tineri cu care impartaseste aceleasi visuri si nu poate concepe nimic care s-o abata de la drumul ei. Spectacolele sale, montate in spatii neconventionale, se joaca cu casa inchisa, tot ce face pare sa-i iasa ca prin minune… Ea zice ca e vorba de pasiune, o pasiune pe care, daca ar trada-o, e sigura ca s-ar razbuna.

ELLE: Ai infiintat compania de teatru D’Aya imediat ce ai terminat facultatea. Cum ti-a venit ideea, de ce nu ai luat-o pe drumul clasic: sa te angajezi la un teatru, ca toata lumea?

Chris Simion: Eram inca studenta in anul trei la teatrologie cind s-a infiintat D’Aya. Tocmai aparuse filmul Uite cine vorbeste si mi-am zis „mama, cit de tare e scenariul asta, oare nu exista un roman cu o tema similara?”. Un prieten mi-a zis despre romanul lui Pascal Bruckner Copilul divin. Am citit cartea si mi s-a parut genial scrisa, cu atit de mult umor, asa incit m-am apucat sa o dramatizez. La un moment dat, cu ajutorul colegilor mei, seara, dupa scoala, am incropit un mic spectacol. L-am chemat pe profesorul meu, Dan Vasiliu, care era atunci directorul Teatrului de Comedie, si i-am spus ca noi am facut chestia asta dupa cursuri. Atit de fain a iesit, incit domnul Vasiliu a spus „OK, v-o gazduiesc pe scena, la teatru!”. Nu aveam decor, nu aveam costume, nu aveam nimic. Am rugat-o pe profesoara noastra de scenografie, Ada Raicu, sa ne faca decorul, costumele ni le-a facut o prietena. Totul s-a nascut dintr-o improvizatie. Cind s-a hotarit data premierei, eu am zis ca vreau sa-l invit pe scriitor. Toti mi-au spus „esti nebuna, cum o sa accepte sa vina in România Bruckner, care are agenda plina?”. I-am scris totusi, m-am gindit ca n-am ce pierde. I-am spus ca sint studen­ta, ca am gasit textul asta, ca-mi place si ca n-avem nici un ban sa-i dam pentru dreptul de montare. La doua saptamini dupa ce am pus scrisoarea la posta, m-a sunat Bruckner si a zis ca e incintat sa vina la premiera. A venit si dupa spectacol ne-a propus sa ne infiintam ca trupa. Deci a fost ideea lui, nici unul dintre noi nu avea asta in cap. Pina si numele tot el l-a dat. „D’Aya” a plecat de la „Parce que”, din franceza. I-am propus sa fie „nasul” companiei noastre de teatru, adica presedintele onorific, si a acceptat. Asa s-a nascut D’Aya. Nu mi-am propus drumul asta, totul a plecat dintr-o pasiune: eu m-am hotarit sa dau la teatru cu o luna inainte de admitere. Am invatat tot liceul pentru Psihologie, patru ani am fost convinsa ca asta o sa fie drumul meu si cu o luna inainte s-a produs rasturnarea.

ELLE: si ai tai au fost de acord cu schimbarea asta?

C.S.: Ai mei cred ca nici astazi nu sint de acord cu reusita mea la Institut. Invatam noaptea cu veioza sub plapuma si cind intra mama o stin­geam si ma prefaceam ca dorm! Era clar pentru ai mei ca asta era o meserie pentru timpiti si fufe, o eticheta pusa foarte precis. Numai ca deja teatrul nu mai era pentru mine doar o optiune, era un virus, o chestie pe care nici eu nu mi-o ex­plicam, pentru ca pina la virsta de optsprezece ani eu n-am fost niciodata la teatru, deci nu intelegeam genul asta de exprimare si de manifestare. Fata care ma pregatea pentru bacalaureat, la engleza, era studenta la actorie, terminase si filologia. Discutind cu ea de­spre asta si spunindu-i ca ma pasioneaza foarte mult regia, mi-a spus ca o luna e foarte putin ca sa ma pregatesc pentru regie, am toate sansele sa pic, in conditiile in care eu nu stiam nimic despre teatru. Mi-a zis foarte fairplay: te pregatesc si pentru regie, dar in paralel te pre­gatesc si pentru teatrologie si, daca tu risti, e treaba ta… Ne-am dus amindoua sa ma inscriu si am dat cu banul, am zis ce pica, pica. si a picat tea­trologia. M-am inscris, desi am stiut din secunda in care a picat banul ca niciodata nu o sa fac tea­trologie. Dar nu regret o secunda. Anii de scoala mi-au fost de mare folos, am mai crescut, am mai trecut prin citeva experiente, am mai citit, am mai aflat cum sta treaba cu teatrul… Ma du­ceam in paralel si la cursurile de regie. Clasa era tinuta de Alexa Visarion si pot sa zic ca el a fost primul meu profesor, mai ales ca ma lasa si sa lucrez. Dupa patru ani, am dat la regie. Intre timp, am facut trei spectacole. Am inceput cu Copilul divin, am continuat cu No flash si Calator in noapte. Pentru ca eu nu eram regizor, eram doar un student la teatrologie care se juca de-a regia, mi-am cistigat si foarte multi dusmani. Dar noi chiar ne zbateam, era o chestie de suflet, nu erau la mijloc chestii meschine, pragmatice, fi­nan­ciare. La noi era pe viata si pe moarte, si probabil ca am reusit pentru ca eram pasionati de ceea ce faceam. In schimb, am renuntat la tot pentru „experimentele” mele, nu ma mai interesa nimic, nici familia, eram in stare sa dorm acolo, sa mor cu „personajele” de git.
 

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Unica.ro
Trending news
Mai multe din people