V from vintage

Esti in cautare de chilipiruri sau doresti sa stii cit valoreaza tabloul mostenit de la bunica? Alina Baisan ia pulsul pietei de antichitati autohtone

V from vintage

De la aglomeratele consignatii de pe strazile Lipscani si Berzei la tirgurile de vechituri de la Valea Cascadelor, Obor sau de pe Kiseleff, de la galeriile cochete de antichitati din zona Dorobanti si pina la mai nou aparutele case de licitatii care stabilesc recorduri de pret de la o editie la alta, pasionatii de obiecte vintage din Bucuresti au de unde alege. Desi nu este la fel de dezvoltata ca in alte capitale europene, piata de antichitati de la noi cunoaste astazi toate formele de prezentare. Colectiile de arta, mobilierul pretios, argintaria si restul obiectelor de decor din buticurile de antichitati spun povestea familiilor romanesti si trecerea lor prin diversele epoci ale frumosului.

Piata de antichitati a luat pulsul societatii, atit in momente de renastere, cum a fost cel de dupa Revolutie, cind oamenii si-au vindut ultimele piese de valoare mostenite pentru a-si cumpara apartamente la bloc, cit si in momente de recesiune cum e cel de acum, in care interesul pentru antichitati a scazut in favoarea inves­titiilor imobiliare si a noilor trend-uri in materie de design. Desi comori se gasesc tot mai greu pe piata, Capitala a avut locuitori bogati si asta se reflecta in depozitele galeriilor de antichitati.

Ne-o confirma si Valeriu Vochita, proprietarul galeriei „Art & Life”, deschisa nu demult in Dorobanti. „Romania a fost in perioada interbe­lica o tara cu oameni bogati, care aveau bun gust si care isi facusera un obicei din a merge la Paris si Viena pentru a cumpara obiecte de arta.” Inainte de ’89, si in tara comertul cu obiecte de arta era infloritor, sustine Cornelia Udrea, de la Galeria de arta Ana. „Oamenii investeau in obiecte de arta pentru ca alte posibilitati nu aveau. Dupa ’89, cind au aparut investitiile imobiliare, lumea s-a orientat spre acestea. Noi am fost o tara foarte bogata. Multi straini ne intreaba de unde avem covoarele de rugaciune. Aici au trait foarte multi evrei, armeni, turci, vechii covorari. Eu lucrez de aproape 40 de ani in domeniu si i-am mai apucat pe citiva dintre cei care restaurau covoarele impecabil. Acum, tinerii cumpara mocheta, dar e altceva cind iti pui in casa un covor care a apartinut unei anumite perioade.”

Anii ’90

Galeria Dorobanti a aparut printre primele pe piata, in anii ’90. Marilena Dumitrescu, una din cele doua proprietare ale galeriei, povesteste si ea ca „doctorii evrei isi cumparau in anii ’30-’37 pentru cabinet cea mai buna mobila Art Déco din Austria si Germania. Avocatii isi luau birou Ruhlmann, nu Székely & Reti de la Tirgu Mures!”. Tot ea isi aminteste de abundenta de obiecte antique care se gaseau pe piata in anii ’90. „Meseria aceasta de anticar n-o facea nimeni inainte. Exista un singur magazin pe Lipscani, unde se ducea toata lumea din oras. Isi lasau lucrurile in regim de consignatie si isi luau banii cind se vindeau obiectele. Intre timp au aparut in jur de 30-40 de ma­gazine. Noi sintem printre primii trei care am deschis, pe 17 decembrie 1990. Era foarte multa marfa in anii aceia. Toti mai aveau acasa cite ceva, chiar daca isi pierdusera in mare parte averea. In acea perioada s-a dat o lege prin care fiecare a avut dreptul sa isi cumpere un apartament la bloc. Tot poporul, ma refer la oraseni, a devenit astfel proprie­tar. O garsoniera era 500 de dolari, un apartament o mie. Aveai in casa un vas Gallé mai mic, luai 500 de dolari pe el; aveai unul mai mare, luai o mie. Tin minte ca aduceam marfa cu camioanele: mobila, covoare, argintarie, de toate. Prin ’95-’96, lucrurile au inceput sa se aseze. Au inceput sa apara colectionarii noi… Cei vechi nu mai aveau nici un ban. Treptat s-au deschis si alte galerii, unele s-au mai inchis intre timp, si tot asa. Au aparut tirgurile de pe Kiseleff, de la Obor sau Palatul Sutu. Au aparut casele de licitatie.”

De efervescenta anilor ’90 a profitat si Valeriu care, la vremea respectiva, era antreprenor in Belgia. Incercase mai multe afaceri, de la comertul cu vagoane pentru trenurile de agrement la mobilier pentru baruri si restaurante. „In Romania, in anii ’90, era o abundenta incredibila de lucruri frumoase, in toate acele consignatii deschise pe Calea Victoriei, la Hanul cu Tei, pe Blanari. Gaseam aici lucruri pe care le vazusem in casele oamenilor cu stare din Belgia. Stiam ca la tirgurile de antichitati din afara sint foarte scumpe si le gaseam aici la preturi foarte mici. Mi-am dat seama ca se pot face bani din asta. Nu mi-a fost usor, pentru ca la inceput mai si gresesti: un obiect pare au­tentic, dar nu e si pina nu bagi mina in buzunar si nu iti ard degetele cind te pacalesti de citeva ori, nu te numesti negustor. Nu cunosc nici unul care sa se laude ca nu s-a pacalit macar o data.”

Clientul, un investitor

Dupa douazeci de ani in Belgia, Valeriu a revenit in Romania, pasiunea sa pentru pictura romaneasca cintarind greu in balanta atunci cind a decis sa ramina in tara. „Uneori ma gindesc ca am privat copiii de sistemul medical din afara. Pentru ca, desi am aceasta pasiune, totusi sint un om cu picioarele pe pamint. Dar pina la urma stiti ce invinge intre pasiune si ratiune? Va spun eu: pasiunea, oricit ai fi de puternic.” Atunci cind a deschis mica galerie de pe strada Tudor Stefan, in toamna anului trecut, a trebuit sa isi calce pe inima si sa puna in vinzare citeva dintre tablourile din colectia personala, pentru a putea da un renume magazinului.

Marilena Dumitrescu isi aminteste ca atunci cind a inceput afacerea considera ca nu se poate deschide un magazin de antichitati daca n-ai un Grigorescu si un bureau plat Louis XV sau XVI. „Si am avut Gri­gorescu. Acum nu-l avem in galerie, dar avem Petrascu, avem Ciucurencu, avem Pallady.” Nu multe galerii din Bucuresti se pot lauda cu atitea nume importante ale picturii romanesti laolalta. Doamna Dumitrescu ne explica felul cum ajung aceste capodopere in galerie: „Cunoastem foarte multa lume buna. Am vindut aici colectii intregi, din case exceptionale. Mai sint si unii negustori care au renuntat la magazin, dar care si-au pastrat acasa un fond. Un Grigorescu costa in ’90 o mie de dolari. Daca cineva ar fi stiut in ’92 ca Grigorescu se va vinde cu 175 de mii de euro, nu-l vindea cu 2.500 de dolari. E o lume care se misca, se fac investitii. Asta nu inseamna insa ca preturile tablourilor cresc la intimplare. Pretul se bazeaza pe valoarea artistica a lucrarilor, asadar a pictorilor romani, care sint intr-adevar exceptionali si care au reusit sa se sincronizeze cu arta europeana, adaugind o remarcabila nota de originalitate si autenticitate. Se spune mereu ca pictura romaneasca nu are cota in afara granitelor noastre. E foarte normal sa se stabileasca valoarea de piata a unui pictor roman in Romania. Dar sa nu credem ca nu se stie si in strainatate cu cit se vinde un Grigorescu la Bucuresti si ca mai gasesti azi la Paris un tablou de-al maestrului cu citeva mii de euro.”

Calitatea de investitor este, de altfel, principala caracteristica a clientilor care trec astazi pragul galeriilor. Din acest punct de vedere, Valeriu marturiseste ca duce dorul pietei de antichitati din Belgia. „Acolo ai ce sa inveti de la clientii magazinelor de antichitati, pentru ca un colectionar este un bun specialist in domeniul in care colectioneaza. Pe cind aici, piata e inca imatura, oamenii abia isi desco­pera pasiunile si acumuleaza treptat cunostinte. Sint si unii care stiu mai multe decit majoritatea negustorilor, dar, din pacate, acestia nu au bani. Unii cauta o investitie profitabila, altii se indragostesc de cite o lucrare si fac datorii pentru a o obtine. Arta s-a dovedit a fi o investitie mult mai solida decit domeniul imobiliar. Cei care au cumparat pictura in anii ’90 sint foarte fericiti astazi, pe cind cei care au cumparat imobile si terenuri, astazi constata ca s-au pacalit.”

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Publicitate
Unica.ro
Mai multe din lifestyle