Ultima iapa (de Marius Chivu)

Vremurile se schimba, asta nu mai e o noutate pentru nimeni. Dar uneori am vrea parca sa tinem timpul in loc, sa suspendam trecerea anilor si sa raminem in perioada copilariei, atunci cind bunicii erau inca in putere, iar caii nu fusesera inlocuiti de tractoare. O poveste nostalgica, istorisita cu mult farmec de Marius Chivu.
 

Ultima iapa (de Marius Chivu)

Cind s-a nascut era un ghemotoc rosu care tremura pe niste paie umede. Am frecat-o cu niste cirpe in timp ce mama ei o lingea fornaind obosita. A doua zi se putea tine cit de cit pe picioarele subtiri ca de girafa in miniatura, dar nu ne trecea nici un nume prin minte. Asa ca am cerut ajutor onomastic in Dilema veche: „Cezarica, iapa bunicului meu de la Horezu, a fatat saptamina trecuta, pentru prima data, o minza rosie pe care acum o indopam cu zahar cubic si ne gindim ce nume sa-i dam. Astept sugestii pe e-mail-ul redactiei”.

In saptamina ce a urmat, am primit nenumarate sugestii de nume pentru minza mea rosie: si previzibile (Bloody Mary, Foxy), si aprige (Nera, Vapaia), si delicate sau poetice (Calutza, Sailor Moon, Venus, Caresse, Mica, Medusa, Sisuuk, Concertina), si trasnite (Rodicastanoiu sau Rosia Mon­tana)… Cel mai mult mie mi-a placut Scarlet (nu mi-ar fi trecut prin cap, desi, cind eram mic, ma lua mama la cinema sa vedem Pe aripile vintului cam o data pe an), drept care o doamna de linga Pitesti a fost declarata, in mod oficial, nasa minzei mele. (Doamna aceea, de o rara generozitate, m-a si cautat apoi, la un tirg de carte, aducindu-mi, in chip de plocon, o sacosa cu borcane pline de muraturi si dulceata. Pentru mine, nu pentru minza.)

Scarlet a crescut, s-a facut o cirlana de toata frumusetea care galopa toata ziua pe izlaz cu coama in vint, avea personalitate (nu se lasa mingiiata de oricine), ce mai, la soare te puteai uita, dar la ea numai cu ochelarii de protectie. Insa, oricit de minunata ar fi fost, Scarlet nu putea ramine prea mult in gospodaria noastra. Bunicul avea 70 de ani, nu putea creste doi cai, asa ca a dus-o la iarmaroc si, pentru o suma ridicol de mica, a vindut-o unor oameni de bine. Astazi, caii de munca se vind pe niste preturi de nimic. De fiecare data cind imi cumpar cite o camasa din mall ma gindesc ca, cu banii aceia, as putea-o rascumpara oricind pe Scarlet. Oricum, ma gindesc ca sigur e fericita in noile ei gradini!

Povestea lui Scarlet s-a repetat de alte citeva ori in ultimii ani, caci Cezarica era o iapa irezistibila: tinara, zvelta, neagra ca smoala, si cam o data la doi ani fata un nou minz (niciodata o alta minza, Scarlet a ramas singura!). Ca si la femei, perioada de gestatie a iepelor este de noua luni, dar acesta nu era nici pe departe amanuntul care o facea pe Cezarica un membru al familiei noastre, singurul dintre toate animalele gospodariei de care se vorbea la telefon si careia i se faceau poze. Cezarica facea parte din familia Chivu, pentru ca si mama ei, Cezara, precum si mama acesteia, Stela, se nascusera si traisera in curtea noastra.

Pe Stela eu o stiu numai din povestile tatalui si ale bunicului, dar cu Cezara am copilarit. Ne nascuseram amindoi in acelasi an, ea fiind doar cu citeva luni mai mare decit mine. Practic, Stela si mama fusesera gravide luni bune in acelasi timp. Trebuie sa fi fost cel putin un moment in care eu ma aflam in burta mamei in timp ce o mingiia pe Stela in burta careia se afla Cezara. Asa se face ca am crescut impreuna si toata copilaria am fost trimis sa o aduc de la pasune, sa o adap, sa o tesal, sa-i duc drobul de sare, sa-i pun hamurile, sa-i tin piciorul ridicat cind bunicul ii potcovea copita… Intr-o iarna chiar am fost cu ea la colindat, dar cel mai mult imi placea cind aveam voie s-o calaresc, oricum mi-am petrecut un sfert din copilarie in caruta mergind la fin, dupa lemne, carind balegar sau pietris.

Se intimpla frecvent ca armasari din sate vecine sa impotmoleasca carutele prin cine stie ce coclauri si bunicul era chemat cu Cezara sa-i scoata din bucluc. Cezara era si singura femela in care bunica avea incredere: cind bunicul se cherchelea, dupa o zi de munca, la circiuma din sat, era suficient (sa fie ajutat) sa se urce in caruta si iapa il aducea acasa deja adormit. Se oprea in poarta si necheza, bunica se trezea si ii baga pe amindoi in curte, pe unul il lua in casa, pe celalalt il lasa in sopron. Uneori, suparata, ii lasa pe amindoi in sopron. In multe din istoriile familiei mele apare si Cezara. Intr-una din acestea – era intr-o vara – bunicul a pierdut-o: nu era in gradina, nu era in grajd, nici pe izlaz nu se vedea, pur si simplu o inghitise pamintul. Cezara insa intrase in casa, unde era racoare, si bunicul a gasit-o privindu-se curioasa in ecranul televizorului.

Cezara a murit de batrinete, pe cind eu terminam facultatea si-mi dadeam examenul de licenta. Ii cazusera dintii si nu mai putea paste iarba. Am plins atunci cu totii de parca murise unul dintre noi. Asa si era. Cezarica, ultima ei minza, n-a mai fost vinduta, a crescut si s-a dovedit a fi la fel de cuminte si de harnica precum mama ei, dar viata ei in familia noastra a fost mai scurta. Bunicul are acum 80 de ani si nu mai are puterea sa tina o iapa, abia mai merge pe propriile picioare, iar tata a facut un imprumut si a cumparat un mic tractor. Cu toata tristetea din lume, au vindut-o (tot pentru o suma infima) si, pentru prima oara in ultima jumatate de secol, familia mea nu mai are in curte nici o iapa. Vremurile chiar s-au schimbat!

Trei barbati stam acum in jurul unui pahar cu tuica, bunicul, tata si cu mine, si ne amintim de Stela, Cezara, Cezarica si Scarlet. In sat, ni se spunea odata „Ieparii”. Acum bem in tacere si fiecare dintre noi auzim, ca prin vis, copitele iepelor lovind pietrele cu care este pavata curtea.

Foto: Shutterstock

 

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Publicitate
Unica.ro
Mai multe din lifestyle