Touch me not: un film despre granițele din mințile noastre

Sunt rare momentele, în cinema, când un film divizează, mișcă, stârnește fie emoție, fie repulsie, dar nu lasă pe nimeni indiferent. Dar chiar asta este ce a realizat Adina Pintilie, cu filmul ei curajos, sensibil, care taie fără milă printre prejudecățile din mințile noastre și le înlocuiește cu o deschidere cu totul nouă.

Touch me not: un film despre granițele din mințile noastre

ELLE: Probabil că nu a existat până acum în România vreun film care să trezească reacții atât de contradictorii precum Touch me not. Cum privești tu extremele acestea între care pendulează reacțiile publicului (nu doar cel de aici, care nici măcar nu l-a văzut încă)? E un câștig? E și o pierdere aici?
A.P.:
TOUCH ME NOT explorează un aspect esențial al umanității noastre, intimitatea, și poate tocmai de aceea este dificil să vorbim despre asta, câtă vreme subiectul e înconjurat de atât de multe tabuuri, blocaje și prejudecăți. Câștig? Pierdere? Cred că nu trebuie să ne temem de controversă. Cum spune Seani Love în film: „Toate emoțiile sunt binevenite aici.”

TOUCH ME NOT este înainte de toate o invitație la dialog. Îți propune să te uiți înăuntrul tău și să pui sub semnul întrebării sau să reconsideri modul în care vezi și simți. Cred că de asta filmul și este atât de inconfortabil pentru anumiți spectatori, pentru că te scoate din zona aceea în care crezi că ești sigur de lucruri, că ai certitudini, prin perspective noi și surprinzătoare care destabilizează. Dialogul ăsta face ca filmul să devine un fel de oglindă în care spectatorul se poate privi și poate să vadă niște posibilități ale lui însuși, la care poate nu s-a gândit până acum sau pe care îi e frică să le accepte.

ELLE: Experiența de a vedea TOUCH ME NOT a fost pentru mine una aproape terapeutică. Din multele reacții de pe Internet, pare că nu am fost singura în această situație. Ți-ai propus să faci un film cu care oamenii să rezoneze la un nivel mai profund decât obișnuita empatie? Și dacă da, cum ai încercat să faci asta? Uitându-te acum, ți-a reușit?
A.P.:
Am întâlnit în călătoria asta foarte mulți oameni care m-au făcut să pun sub semnul întrebării în primul rând propriile mele idei preconcepute. Așa cum se întâmplă în psihoterapie, din interacțiunile cu Celălalt reînveți să relaționezi, îți reajustezi perspectiva asupra realității, devii conștient de modele disfuncționale de gândire și comportament, descoperi lucruri noi despre tine, despre ceilalți, despre modurile în care poți să relaționezi, despre granițele personale pe care le negociem în fiecare zi. Mi-am dat seama că felul în care percep intimitatea, la un nivel profund și, de cele mai multe ori, irațional, este condiționat de felul în care am fost crescută, de familie, de relațiile cu cei din jur. Sunt foarte multe condiționări de care am început să devin conștientă foarte târziu și care îmi influențează, fără să știu, comportamentul, relațiile personale.

Mi s-au schimbat, de pildă, ideile despre relația dintre dizabilitate și sexualitate, despre lucrătorii sexuali, despre frumusețe și corporalitate. Există foarte multe tipuri de corpuri diferite de norma clasică de frumusețe. Pentru mine, Christian, protagonistul cu atrofie musculară spinală, este un om absolut superb și un corp frumos, dar total diferit de normă. Pentru că e un film despre intimitate este, implicit, și un film despre corp, despre experiența ta subiectivă a propriului corp și despre felul în care percepi corpul celorlalți. Christian e unul dintre oamenii cu cea mai armonioasă relație cu propriul corp pe care îi cunosc, chiar dacă mare parte din corpul lui este complet imobilizată. Iar relația lui cu partenera sa Grit, viziunea lor despre intimitate, modul în care relaționează la nivel emoțional, spiritual, în care își explorează sexualitatea, talentul artistic, discursul lor activist progresiv despre dizabilitate și sexualitate (pe care îl puteți urmări online atât pe pagina lor de Facebook, cât și pe blog-ul kissability.de) au fost o permanentă bucurie și inspirație pentru noi toți.

ELLE: Vorbește-mi, te rog, și despre personajele din filmul Touch me not, despre procesul prin care ați trecut împreună și despre poveștile specifice ale fiecăruia, povești care, date fiind particularitățile protagoniștilor, nu se întâlnesc prea des în sălile cinematografelor.
A.P.:
Procesul efectiv de lucru, în care am lucrat permanent cu elemente imprevizibile, cu vulnerabilitățile, cu emoțiile, corpurile, cu lumea noastră interioară, a fost o provocare permanentă pentru întreaga echipă și mai ales pentru protagoniști. Am început în 2013 cu o perioadă lungă de casting, de peste doi ani. Un casting atipic, similar celui de documentar, în care am căutat oameni cu care să fiu pe aceeași lungime de undă, care să aibă aceeași implicare ca și mine în a explora intimitatea. Foarte important a fost, în căutarea asta, ca protagoniștii să aibă o motivație emoțională foarte puternică, să-și dorească foarte mult să pornească împreună cu noi pe drumul dificil al autoexplorării, să împărtășească propria experiență și viziune cu publicul. Filmul a pornit de la început ca o invitație la dialog care invită privitorul să-și pună în discuție ideile pe care le are deja despre intimitate și să fie deschis să descopere modurile neașteptate în care oamenii pot avea acces la contact uman.

După casting a urmat procesul efectiv de lucru, care a avut mai multe etape. Am început cu o perioadă de descoperire reciprocă, cu jurnale filmate pe tema intimității de către fiecare dintre protagoniști, jurnale pe care apoi le discutam cu ei pe Skype și pe baza cărora cream noi teme și scene pe care să le filmăm ulterior. A fost o perioadă esențială, în care ne-am cunoscut din ce în ce mai în profunzime, în care a crescut un element crucial în proces, încrederea reciprocă, în care personajele s-au familiarizat cu prezența aparatului de filmat în unele dintre cele mai intime momente din viața lor. După care au urmat perioadele de filmare „oficială”, de „incubator”, pe care le-am descris pe scurt deja, în care am lucrat cu o fuziune de realitate și ficțiune, de povești personale și elemente ficționale, cu o doză ridicată de imprevizibilitate și de risc emoțional, fără să știm nici unul dintre noi încotro ne va purta călătoria. Filmările au alternat cu perioade extinse de montaj, în care, ca în documentar, materialul a început să prindă viață.

De-a lungul procesului ne-am dat seama că există un fir roșu emoțional care conectează la un nivel profund toate istoriile explorate, că filmul vorbește, de fapt, despre procesul de căutare a libertății interioare. Fiecare dintre personaje se confruntă cu o acută contradicție între nevoia de intimitate și frica de aceasta și trece printr-un proces transformativ, în care luptă cu propriile condiționări, cu propriile blocaje și mecanisme de autoapărare adesea inconștiente, care îi împiedică să relaționeze, cu un conflict permanent între atașament și autonomie, între a oferi și a primi, între imaginea pe care și-au construit-o despre dragoste și realitatea ei. A iubi o altă ființă umană fără a ne pierde pe noi înșine – o dilemă esențială a intimității – se află în centrul explorărilor mele. Așa cum copilul începe să învețe să umble și să devină o ființă umană separată, tot așa personajele din TOUCH ME NOT încep să se îndepărteze pas cu pas de trecut, trecând printr-un proces dificil și în același timp eliberator, pentru a deveni liberi și a putea în sfârșit să-l întâlnească și, posibil, să-l iubească pe Celălalt așa cum e el în realitate, nu imaginea distorsionată pe care și-au construit-o despre el.
Pentru Christian, motivația puternică de a participa la proiect a fost clară de la bun început. Mi-a spus încă din primele luni de lucru: „Nu mi-e teamă că acest film sau eu personal vom fi atacați. Știi, când te vor acuza că ai exploatat ființe umane vulnerabile, precum persoanele cu dizabilități, să ții minte că cei care strigă sunt chiar cei care nu au nici o idee despre dizabilitate, despre ce simt oamenii cu dizabilități. Au propriile lor concepții false despre dizabilitate. Ne privesc ca pe niște ființe vulnerabile care trebuie protejate și care nu pot avea o viață sexuală. Dar de fapt, în felul ăsta, ei sunt cei care ne tratează cu superioritate, cu aroganță și lipsă de respect, nu filmul tău. Ca oricare altul, am dreptul să mă bucur de corpul meu, să-mi explorez sexualitatea, să mă prezint ca ființă sexuală. Cred că e important să arătăm că noi, oamenii cu dizabilități, avem aceleași dorințe, vise și răspunsuri la stimuli ca toată lumea”.

Fiecare dintre protagoniști trece printr-o serie de întâlniri transformatoare. Dacă pentru Tómas câțiva dintre pașii esențiali în evoluția lui emoțională se întâmplă în relație cu Christian, pentru Laura întâlnirile-cheie sunt cu cele două escorte: Hanna Hofmann și Seani Love. Sex work-ul este un alt aspect asupra căruia mi s-au schimbat perspectivele. Am descoperit formele complexe și adesea terapeutice și de explorare personală pe care le pot lua serviciile de acest fel și faptul că oamenii au multe alte motivații de a practica munca sexuală, diferite de simpla supraviețuire financiară.

Povestea Hannei e foarte relevantă apropo de procesul acesta de căutare a libertății interioare. Hanna a ieșit în public ca persoană transgender la 50 de ani, după o viață întreagă în care a trăit într-un corp străin și într-o identitate în care nu s-a simțit niciodată acasă. Și-a dorit dintotdeauna să fie femeie, în ciuda faptului că natura a înzestrat-o cu un corp masculin viguros. Când a împlinit 50 de ani, a decis în sfârșit să-și asume riscul de a deveni ceea ce și-a dorit cu adevărat: a ieșit dintr-o căsnicie de peste 20 de ani și a început o viață nouă ca femeie. Și tot atunci a început să practice munca de escortă. Hanna navighează elegant între referințele sale filosofice (are un masterat în Filosofie), pasiunea pentru muzica clasică, poveștile legate de profesie (își câștigă existența în principal ca agent imobiliar, și o parte din munca de escortă), criza economică și politică din Germania și Europa etc. Cu un discurs foarte bine articulat, Hanna este și o activistă vehementă pentru drepturile lucrătorilor sexuali și ale minorităților sexuale, fiind membru executiv al BEDS (Berufsverband Erotische und Sexuelle Dienstleistungen) și oferind consultanță psihologică colegelor sale transgender din Leipzig.

Contrar ideilor preconcepute despre sex work, motivul principal pentru care a devenit lucrătoare sexuală nu este financiar. Ca și pentru multe alte persoane transgender, pentru care relația cu propriul corp, sexualitate, identitate este foarte complexă și adesea dificilă, sub presiunea marginalizării și a prejudecăților sociale, munca de escortă a jucat un rol esențial în procesul ei de căutare a propriei identități, fiind un spațiu eliberator în care a putut să-și exploreze preferințele și fanteziile sexuale, puterea de seducție, feminitatea. Hanna argumentează în favoarea calităților terapeutice ale serviciilor sexuale pe care le prestează, nu doar pentru ea personal, ci și pentru client. Serviciile pe care le oferă sunt o combinație interesantă de role-play erotic și consultanță psihologică, cu un efect benefic asupra clientului, care se simte recunoscut și acceptat așa cum este și înțelege că dorințele și fanteziile lui nu sunt ceva greșit, ci o formă naturală de autoexplorare.

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Unica.ro
Trending news
Psychologies
Mai multe din lifestyle