Societatea spectacolului (de Tom Wilson)

„Tot ceea ce odata era trait in mod direct a devenit pura reprezentare.“ Asa scria Guy Debord, in 1967, in Societatea spectacolului. Si avea dreptate.

Societatea spectacolului (de Tom Wilson)

Stiu, aceste randuri sunt un mod absolut dezastruos de a incepe o rubrica. Ce spun ele despre persoana care le-a scris? E ca si cand ai incerca sa pari mai filosof decat esti si sa-ti etalezi cunostintele de teorie critica. Mesajul este clar: „Eu vreau ca tu sa crezi ca am ceva de spus. Asculta-ma!“.

Ca public, reactionam foarte rapid la astfel de mesaje. Stim sa interpretam subtextele imaginilor si cuvintelor si stim instinctiv ce mesaj a incercat autorul sa ne transmita. Sa incepi o rubrica in revista ELLE cu un citat din Guy Debord spune multe despre tine si despre nesigurantele tale. Sa postezi poze cu tine pe o plaja din Thailanda face fix acelasi lucru: ne spune ce imagine a vrut autorul sa creeze despre sine, ce aspiratii si ce frustrari are.

Guy Debord scria asta cu mult inainte ca Instagram-ul sa fie inventat, dar tot ceea ce a spus in lucrarea sa clasica din 1967 suna cat se poate de actual. El explica faptul ca, in societatea moderna de consum, ceea ce conteaza nu mai sunt posesiunile, ci aparenta posesiunilor. Fast forward 50 de ani mai tarziu si nimic nu este mai adevarat in legatura cu generatia mea. Un exemplu bun ar fi toate fetele care se pozeaza in fata magazinelor de firma, ca si cand glamour-ul brand-ului s-ar rasfrange asupra lor intr-o osmoza perfecta. Sa te pozezi in fata magazinelor de lux poate ca suna aberant pentru cititoarele ELLE, dar nu e practic decat o versiune ceva mai putin sofisticata a ceva ce fiecare dintre noi facem in fiecare zi. Clasa de mijloc se pozeaza cu genti LV. Clasa mai saraca se pozeaza in fata magazinului LV. Diferenta nu e mare.

Iata ce mi se pare mie nociv la Instagram. Detest cam toate tipurile de social media, dar simt o teroare aparte cand vine vorba de Instagram. Fiind bazat pe imagini, mi se pare cel mai puternic instrument pe care il avem la indemana pentru a ne curatoria meticulos propria imagine. Iar in Societatea Spectacolui nu este loc de imagini necuratoriate. Este imposibil sa ai cont pe Instagram si sa nu proiectezi constiincios si metodic o imagine deliberata a ceea ce vrei sa fii. Dati click pe contul oricui si veti vedea adevarul gol-golut, infricosator de golut, nu despre cum e viata acelui om, ci despre viata pe care vrea sa si-o proiecteze in fata celorlalti. Este deranjant, pentru ca Instagram-ul nu spune de fapt „Uite cum sunt eu!“, ci „Uite cum as vreau eu sa crezi ca sunt!“.

Fara exceptie, Instagram-ul este aspirational. Majoritatea conturilor sunt aspirationale, in sensul ca arata partea cea mai buna a vietii cuiva: mancare prezentata frumos, peisaje exotice, regimuri puritane de workout, prieteni fotogenici. Dar sunt aspirationale si din alt punct de vedere, proiectand o imagine de ansamblu despre cum vrem sa fim vazuti. Din punctul asta de vedere, un profil pe care se posteaza exclusiv arhitectura iugoslava brutalista mi se pare la fel de sinistru ca unul plin de selfie-uri si de picioare „hot dog“ la mare. Ambele sunt o incercare disperata de a fi vazut (nu neaparat de a fi) cumva. Dupa cum spunea Debord: „Tot ceea ce odata era trait in mod direct a devenit pura reprezentare“.

Pentru ca refuz sa-mi fac cont pe Instagram, imi place sa cred ca sunt cumva in afara acestui circ. Ce ma ingrozeste, insa, este ca, de fapt, nu exista scapare. Alegand sa nu am cont, sunt in aceeasi oala cu ceilalti. Sa alegi sa nu ai cont inseamna ca vrei sa fii vazut ca genul de persoana care nu vrea sa aiba cont, cu toate conotatiile care decurg de aici. Asta spune despre mine: „Va rog sa ma priviti ca pe o persoana putin mai distanta, sceptica, ocupata sau boema“. Ceea ce, din nou, suna a disperare. Dar ar fi, probabil, o solutie mai putin disperata decat sa-ti incepi rubrica cu un citat din Guy Debord.

Citeste si:
Dictatura Maselor (de Tom Wilson)

Recomandari
Noizz
Psychologies
Mai multe din lifestyle