Scriitoarea Oana Orlea, o Cantacuzino in Picardia

Scriitoarea Oana Orlea, pe numele sau adevarat Ioana Maria Cantacuzino, povesteste, in exclusivitate pentru ELLE Romania, despre avatarurile unei vieti incepute inainte de razboi, continuata sub comunisti si apoi reluata de la zero in exil.

Scriitoarea Oana Orlea, o Cantacuzino in Picardia

Asadar, cele doua femei au incarcat masina cu tot ceea ce au crezut ele ca era mai important – farfuriile care stau acum pe perete, schiurile, bicicletele, un fier de calcat vechi care le placea mult, doua covoare romanesti foarte frumoase si, in rest, doua valize. A, si, foarte important, cateaua Bondi! „Cu ea am riscat cel mai mult, pentru ca puteam da de banuit, atrageam atentia, dar n-am vrut s-o abandonez. In perioada aceea ma supraveghea un securist, un baiat frumusel si obraznic, pe care l-am intoxicat cat am putut (si el pe mine). Ii spuneam: «Of, plec in Franta si trebuie sa iau cateaua cu mine. Mama nu mai e ce-a fost si nu vrea sa aiba grija de ea pana ma intorc. Cum sa ma duc eu cu cainele dupa mine?». Mama, saraca, nu se ramolise deloc, faceam si eu dezinformare. Tipul s-a oferit chiar s-o tina pana ma intorc, insa i-am spus ca nu vreau sa abuzez de amabilitatea Securitatii… Asa ca am plecat cu cateaua dupa mine, sa zicem legata sub caruta. Am tremurat la granita. Pana la urma am trecut cu bine.'

In prima luna au stat la niste prieteni francezi. N-a fost prea usor, dar ce fusese pana atunci usor pentru Oana Orlea? Era, totusi, bine ca aveau unde sa stea. „Traiam ca intr-un vis pe care nu prea vrei sa-l visezi. Era o lume absolut necunoscuta – nu uita ca, in vremea aia, in Bucuresti nu exista metrou! Metroul mi se parea o inventie diabolica. Am fost asa de socata, incat n-am putut sa conduc in Paris timp de vreo luna jumatate. Pentru a obtine azilul, a trebuit sa scriu o declaratie cu motivele pentru care vreau sa raman in Franta. Sigur, scriam adevarul, nu altceva, dar era prima data cand puneam pe hartie toate lucrurile pe care le spusesem pe sub pat, la urechea prietenilor sau punand muzica tare. Si-mi se parea atat de ciudat sa vorbesti despre asta, ba inca sa mai si scrii! Senzatia este ca te pune cineva sa te dezbraci in pielea goala. E destul de dureros, e un sentiment neplacut, greu de explicat.

Asadar, prima luna a fost una de soc. Apoi a inceput cautarea unei case, in anumite limite financiare. N-au gasit in Paris, era prea scump, dar au gasit un apartament de doua camere la Croissy/Seine, o periferie bogata, amplasata intr-o regiune de o mare frumusete. Blocurile erau de proasta calitate, dar in jur era atat de frumos, incat atunci cand ieseau sa se plimbe uitau de toate greutatile. Au mobilat apartamentul incetul cu incetul. In acea perioada, cea care le-a ajutat foarte mult a fost Monica Lovinescu. Le-a dat la lucru caietele lui Lovinescu, care erau foarte greu de descifrat. „Ziua faceam menaj sau baby sitting, iar noaptea bateam la masina – nu stiu de unde aveam atata putere! Pe nesimtite, am inceput sa simt ca sunt acasa. Ne-am gasit prieteni, pe care-i avem si-acum, apoi au venit cei din Romania in vizita, unii au tras la noi… Am inceput sa prindem radacini, sa traim din nou.

O data am plecat in Elvetia, la prieteni. Pe vremea aia mai traia sotia fostului curator al bunicii mele, Maruca. Mi-a dat telefon si mi-a spus ca exista un bancher la Lausanne care ar vrea sa ma vada, pentru ca are un rest de bani care-mi apartineau. M-am dus sa vad ce e. Rodi si acei prieteni ma asteptau pe malul lacului si m-au vazut iesind de la banca cu o fata lunga. M-au intrebat daca s-a intamplat vreo nenorocire. Le-am spus: «Asa si-asa». Erau 100.000 de franci. O suma prea mare ca s-o bei, s-o mananci si sa-ti cumperi haine, dar insuficienta pentru a-ti cumpara o casa. Si, mai ales, o casa in Paris.'

Asa ca au inceput sa caute. Pana la urma, au gasit casa in care locuiesc si-acum, o casa inconjurata de campuri drepte, cat vezi cu ochii, in Picardia, intr-un sat situat la mai putin de o suta de kilometri de Paris. Apoi s-au apucat de lucru: „Doi ani am muncit enorm, gradina era in paragina totala, casa era neingrijita. Apoi a mai fost si un alt gen de munca, de data asta sufleteasca, sa ne apropiem de locuitorii de-aici, lucru la care eu tineam foarte mult. Si am reusit si asta'.

Mai tarziu a venit si mama Oanei, care ramasese in tara. Erau, deci, trei femei care locuiau impreuna si probabil ca nu era prea simplu: „Nu eram obisnuita sa stau cu mama si nu prea ne intelegeam, desi ne iubeam. Era mare ruptura intre generatii. Mama se straduia sa se adapteze, dar privirile noastre asupra lumii erau foarte diferite. Nu-i placea aici, la tara. Avea o prietena la Paris si statea cateva luni la ea, apoi venea aici si era mare amor intre noi. Apoi iar se plictisea si pleca la Paris…' Oanei, in schimb, nu-i lipseste deloc orasul si spune ca acum nici nu-i mai plac orasele mari: „Eu, care am iubit toata viata muntele, am invatat acum sa iubesc si campia.

Sunt aici, uneori, niste apusuri de soare absolut minunate si, pe urma, sa-ti spun ceva: cand eram mica visam sa am «o cabana in Canada», vorba cantecului saltaret, pentru ca mi se parea ca mi-ar placea foarte mult viata salbatica, batalia si intelegerea cu natura. Ei, mi-am facut cabana aici, in Picardia. Casa asta, pe care o ador, n-as schimba-o pe nimic inlume. Nu mi-as dori o casa mare, mi-ar manca din timp – timpul de scris, mai ales. Si cum timpul care imi mai ramane e putin cam scurt, bombanesc de fiecare data cand plivesc la fasole in loc sa plivesc la o carte'.

Oana Orlea a reusit sa scrie direct in franceza si sa publice la scurt timp dupa ce a ajuns acolo. Prima carte pe care a scris-o in Franta, Un sosie en cavale (publicata in Romania sub titlul Perimetrul zero), i-a adus un succes rapid. Oana Orlea a fost singurul scriitor roman invitat la emisiunea celebrului Bernard Pivot, Apostrophe. Au urmat Les Anées volées – dans le Goulag roumain à seize ans (publicata in Romania sub titlul Ia-ti boarfele si misca!), apoi Le Pourvoyeur.

In 2005 i-a aparut in Romania, la editura Compania, romanul Alexandra iubirilor, o carte cu multe elemente autobiografice, cu un personaj care, de-atunci, se tine scai de creatoarea lui, desi Oana Orlea imi precizeaza cu o usoara nota de exasperare ca, totusi, Alexandra nu e neaparat ea. Ulterior a semnat un nou contract cu Gallimard, destul de neasteptat, zice ea, pentru un volum de povestiri scurte. Titlul este, in romaneste, Intalniri pe muchie de cutit. „Muchia de cutit este zona dintre realitate si vis', imi spune Oana Orlea. „Are o vaga nota fantastica, dar putin. Sunt povestiri foarte scurte. Nu stiu ce-i in capul celor de la editura, pentru ca nu este o carte de mare public, iar azi conteaza mult asta, mai mult chiar decat calitatea.'

Ma uit la femeia din fata mea si ma intreb unde o fi gasit puterea de a trece peste toate incercarile de care a avut parte si de a-si continua viata razand, hatru sau chiar din toata inima. Nu o intreb, fiindca stiu ca i s-ar parea o intrebare prea „dulceaga'. Si oricum, stiu si singura cum ar suna raspunsul: „Ti-am spus deja: asa s-au legat lucrurile. N-am nici un merit si nici o vina'.

de Mihaela Frank

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Unica.ro
Trending news
Psychologies
Mai multe din lifestyle