“Revista de dat curaj” celor cu cancer de san

Theo Pislaru s-a apucat sa scrie despre cum e tratamentul pentru cancer de san dupa ce a trecut ea insasi prin asta, ca sa dea o mana de ajutor celor care nu stiu de unde sa apuce un astfel de diagnostic.

“Revista de dat curaj” celor cu cancer de san

O stiam pe Theo Pislaru de multi ani cand mi-a dat un semn sa imi povesteasca despre planul ei de a face o revista de dat curaj'. Ne cunosteam vag, din ipostazele clasice de jurnalist/PR, nu apucaseram sa vorbim vreodata pe larg, insa atunci cand m-a sunat aveam deja un lucru foarte important in comun: un diagnostic de cancer de san.

Ea trecuse deja prin toata experienta, eu ma aflam in mijlocul tratamentului si inca inainte de mastectomie, asa ca am profitat (din plin) de tot ce am aflat de la ea si m-am bucurat sa aud ca vrea sa vina in ajutorul femeilor care, ca ea si ca mine, se aflau in vartejul pe care il declanseaza un diagnostic destul de negru, bombardate de frici si de sfaturi si de informatii contradictorii. Acum, ca proiectul ei a devenit realitate, am intrebat-o mai multe despre asta, iar Theo mi-a raspuns. Citeste conversatia noastra mai jos.

ELLE: Tocmai ce ai lansat o revista de dat curaj' femeilor care trec prin diagnosticul si tratamentul pentru cancer de san, iar lucrul asta s-a intamplat dupa ce ai trecut tu insati prin asta. Cum a fost pentru tine experienta diagnosticului? Dar a tratamentului si a tuturor lucrurilor prin care ai trecut?
Theo Pislaru: M-am bucurat mult ca am reusit sa fac Sante! Revista de dat curaj. Pentru mine a fost terapeutic sa scriu.

Despre veste, ce sa spun? Intr-o prima faza, am asteptat sa mor. Am dat chiar niste indicatii foarte precise legate de acest moment. Serios, nu puteam fi inmormantata decat imbracata frumos si intr-un loc cu verdeata, ca sa nu traumatizez copiii. Culmea e ca am intalnit oameni care au avut cam aceeasi reactie la momentul socului initialo-initiatic… chiar daca aveam gusturi total diferite in materie de fashion. Apoi, daca tot nu am murit imediat, m-am gandit ca ar fi cazul sa vad ce e de facut in situatia data. Cand te loveste un diagnostic de genul acesta, fix in moalele capului, nu prea te intreaba cati ani ai, cate scoli ai facut sau cati copii te iubesc. Vine si trebuie sa te descurci, pentru ca alta varianta nu este.

Eu mi-am descoperit singura un mic nodul, am facut imediat investigatii si intr-o luna m-am operat. Am avut noroc de doctori minunati. Pe de alta parte, sistemul romanesc este lipsit de personal auxiliar care sa pregateasca pacientul pentru ce il asteapta, odata ce se trezeste cu un diagnostic cu valente fatale. Ca urmare, m-am trezit din operatie fara sa imi misc mana dreapta pentru ca imi fusesera scosi ganglioni limfatici. Am cautat cu furie informatii pe site-uri din USA/UK si am reusit sa imi recuperez mana facand gimnastica acasa. Apoi m-a lovit brusc evidenta ca sunt femei care nu stiu engleza, sunt femei care nu au puterea sa caute si mi s-a parut ingrozitor. Pentru ca de fapt, lucrurile sunt mult mai simple. Asa ca am scris un articol – Ce as fi vrut sa stiu inainte de inlaturarea ganglionilor limfatici – intr-o revista de femei (Avantaje). In timpul chimioterapiei a urmat un al doilea articol – Ce as fi vrut sa stiu inainte de chimioterapie – si mi-am promis ca, dupa ce termin cu tot tratamentul, sa fac o revista printata care sa ajunga in spitale, la oamenii care au nevoie. Caci informatia este putere si da putere. Mi-au fost alaturi in tot acest demers incredibil Anca Teodorescu, jurnalist; Claudia Niculescu – art director, si Avon Romania, fara de care revista nu ar fi fost ce este acum. Nu mai zic de toate doamnele care au completat tabloul cu propria lor experienta si care au fost minunate.

ELLE: Care ai zice ca e cel mai dificil aspect al unui astfel de diagnostic? Care au fost lucrurile la care te-ai asteptat si care au fost cele care au venit pe nepregatite? De fapt, poti zice ca esti vreodata pregatit pentru asa ceva?
T.P.: Suntem diferiti si reactionam diferit la un astfel de diagnostic. Oricum, nu cred ca te pregateste nimic – nici pe tine, nici pe cei din jur.

M-am uimit sa vad ca nu ma suna oameni care ma iubesc si care sufereau pentru mine. I-am inteles, dar pe de alta parte mi-am dat seama in ce eroare suntem cand nu stim ce sa spunem unui om care trece prin acest diagnostic. De fapt, trebuie doar sa fim, pentru el, langa el. In orice mod. Insingurarea este cea mai proasta decizie in conditii de adversitate extrema.

Nu m-am asteptat la multe, pentru ca nu am gasit informatii care sa ma pregateasca cat de cat – mi-ar fi placut sa am o lista cu liniute care sa imi creeze un orizont cat de mic.

Totusi, m-am asteptat sa imi cada parul, asa ca am facut din timp un mic research legat de solutii – peruci, turbane, cercei supradimensionati. Deci m-am pregatit si a fost tare bine asa. M-am asteptat sa imi fie rau, dar nu m-am asteptat sa imi fie atat de rau. Am inteles totusi ca putem duce cat ni se da.

ELLE: Cum ai gestionat tu toate etapele? Acceptarea ta, vestea data celor din jur, tratamentul, interventia chirugicala, radioterapia etc?
T.P.: In prima faza am cautat mult sa inteleg de ce. De ce eu, de ce acum. Si tot ce aflam absolutizam. Si era greu, caci de fapt este un proces. Am inteles mai tarziu ca daca tratez tot ce vine catre mine ca pe un proces, lucrurile devin mai usor de dus. Apoi le-am luat pe rand. Si am invatat sa ma rog.

Prioritatea numarul 1 au fost copiii – mi i-am pregatit cum am putut mai bine. Mi-am taiat parul cu ei, caci nu am vrut sa fie un soc. Am vorbit si i-am implicat, atat cat le permitea varsta, sa fie parte din procesul de vindecare.

ELLE: Ce ai simtit ca ti-a fost de ajutor in acea perioada?
T.P.: Am incercat sa ma ajut de tot ce am putut. In primul rand au fost ai mei cu mine si langa mine care mi-au aratat infinite moduri de grija si iubire – sotul, copiii, mama, familionul, prietenii, oameni intalniti intamplator sau deloc intamplator.

M-am ajutat de yoga, de scris, de colaje, de cautari si gasiri spirituale care m-au dus in zone in care n-as fi ajuns niciodata singura.

ELLE: De unde iti luai informatiile in timp ce ai trecut prin asta? Ce le-ai sfatui pe cele care trec acum prin asta si trebuie sa parcurga de la inceput acest traseu?
T.P.: In ceea ce priveste partea medicala mi-am luat informatiile de la medici si de pe site-uri medicale din strainatate sau din carti de specialitate. 

Primul gand, atunci cand primesti un diagnostic cred ca ar trebui sa fie – nu te compara cu nimeni! Nici cu vecina care a murit de un diagnostic asemanator, nici cu mama prietenei care e depresiva dupa 20 de ani de la diagnostic, nici cu vedeta X care se chinuie in nu stiu ce clinica faimoasa. Cred ca fiecare pacient este unic, iar stadiul IIIC al unuia nu coincide deloc cu stadiul IIIC al altuia si nici cu stadiul IV sau IIA. Ne deosebim fundamental unii de altii prin ceea ce ducem dupa noi – viata noastra, alegerile noastre, familia noastra si, desigur, atat de pomenitul psihic.

Al doilea gand este sa nu se insingureze, caci vor fi momente in care o gaura mare si neagra ii va inghiti si va trebui sa iasa de acolo. Si e greu de unul singur. Asa ca, sa-si adune toata familia, prietenii, sa-si adune toata puterea ca sa treaca prin asta. Cu ajutor de la ei si de Sus sigur o vor face. E o incercare care te obliga sa evoluezi.

Al treilea gand este sa faca miscare cat pot de mult si prin miscare inteleg mers pe jos. Aduce atat de mult bine si fizic si psihic.

Si, nu in ultimul rand, sa se gandeasca la cancer ca la o boala ca oricare alta. Pana la urma, chiar asa este – sa mori de cancer nu este cu mult mai rau decat daca mori de inima. In plus, parca ai un drept de apel – mai ai timp sa pui in ordine lucruri din propria viata.

ELLE: La ceva timp dupa ce ai trecut prin experienta tratamentului pentru cancer de san, ai decis sa faci o revista cu lucruri pe care ai fi vrut sa le stii tu insati la inceput de drum. Cum s-a conturat ideea?
T.P.: SANté! este o revista de dat curaj pe care am scris-o, cumva, in fiecare etapa a tratamentului meu prin ceea ce am trait, prin modul in care am gasit informatii si am fost ajutata. Nu detin adevarul absolut, dar daca fiecare om care va citi paginile acestei reviste – fie ca este sau a fost pacient sau insotitor – va gasi o informatie care sa-i dea putere, sa-i deschida inima sau sa-i arate perspective noi si innoitoare, atunci, cu siguranta a meritat fiecare ml de citostatic inserat, fiecare anestezie, fiecare exercitiu de recuperare, fiecare lacrima.
SANté! este despre viata. Si despre iubire.

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Publicitate
Unica.ro
Mai multe din lifestyle