Relax! (de Alex. Leo Serban)

Un amic imi spunea, zilele trecute, ca a fost aspru mustruluit de un alt amic pentru ca recunoscuse ca-i place... P.G. Wodehouse! „Cum e posibil“ – ii striga celalalt la telefon – „sa mai discut cu tine despre autori importanti daca tu citesti – si mai si spui ca citesti! – un autor atit de minor ca Wodehouse!?”

Relax! (de Alex. Leo Serban)

Amicul care mustruluise nu e neaparat un snob (i-ar prinde bine sa fie, din cind in cind!), ci un om educat, cultivat, cu umor. Dar nu suporta, pesemne, sa fie contrariat in seriozitatea amorului sau sincer, inalt si fidel pentru Literatura.

E o categorie mult mai raspindita decit se crede – categoria „Prea mult Dostoievski, prea putin Dan Brown”. Aceasta categorie – de insi foarte diferiti, de fapt, dar care au in comun intoleranta la „lecturile frivole” – este destul de raspindita. As zice, chiar, ca este mult mai raspindita la noi (si, probabil, in Est) decit in tarile vest-europene: oameni care si-au facut cultura (pardon: Cultura) pe vremea aceea, cu sacrificii (lumina pe sponci, frigul din case & din oase etc.), cu exigenta si cu sentimentul „rezistentei interioare”…

Nu sint, Doamne fereste, de blamat – nici macar de ironizat! Dar cred ca o atitudine mai relaxata fata de ceea ce inseamna „cultura” este de dorit. Am spus-o si in alte dati: cultura nu este – si nu ar trebui sa fie – o medalie de parada pe care ti-o atirni la piept pentru a te da mare. In acelasi timp, nu cred nici ca ar trebui sa fie ceva de tipul „Viata sau Moartea!”: cei care traiesc numai „intru” Cultura, gasind in ea un substitut pentru o carenta vitala, au un raport distorsionat cu faptul cultural.

La modul ideal (si, de ce nu, recomandabil si coti­dian), cultura ar trebui sa fie o valoare printre altele – nici moft, nici religie. Caci cultura nu inseamna numai „marile carti, marile tablouri, marile simfonii” si celelalte „mari” chestii pe care le cultiva unii; poate sa fie si stiinta de te a imbraca intr-un anumit fel la o anumita ocazie, de a spune anume lucruri intr-o conversatie, de a nu arunca cu citate „mari”, hodoronc-tronc, doar pentru a epata – pe scurt, de a avea tact.

Sint lucruri cu care, daca nu te nasti, inveti sa jonglezi pe parcurs, facindu-le sa-ti devina o a doua natura. Dar mai inseamna ceva. Cei care traiesc de sute de ani in culturile „mari” nu considera ca le cade rangul daca, printre Kant, Dostoievski si Derrida, mai citesc si ceea ce se cheama „literatura minora” – romane „de gara” sau „de consum”. Daca, dupa ce asculta Beethoven, Brahms sau Debussy, se relaxeaza si cu alde Abba sau… O-Zone.

Numai culturile provinciale au obsesia „Va­lorilor Mari” – cele asezate, normale, cultiva si lucrurile „minore”, gasind ca au locul si farmecul lor. Sint oameni extrem de inteligenti si de eruditi (Umberto Eco e doar un nume care-mi vine acum in minte) care nu considera ca se timpesc daca citesc, uneori, si romane politiste, se uita la show-uri la televizor sau asculta pop music…

Ca veni vorba de romane politiste – ati citit Codul lui Da Vinci? Eu unul, recunosc, nu l-am putut lasa din mina! Asa ca sfatul meu este: oriunde ati fi – in gara, la facultate sau in metrou –, lasati deoparte comple­xele „provinciale” si deschideti, imperturbabili, best-seller-ul mondial al lui Dan Brown; n-o fi „mare literatura”, dar e-al dracu’ de pasionant.

Articol publicat in ELLE Aprilie 2005

 

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Publicitate
Unica.ro
Mai multe din lifestyle