Pledoarie pentru plictiseala

Ne e teama, fugim de ea, o evitam cit putem… In zilele noastre, plictiseala e pusa la zid. Totusi, multi psihologi si filozofi sint de parere ca, daca stim sa ne folosim de ea, inactivitatea poate fi extrem de fecunda. Ancheta asupra unui subiect deloc plictisitor.

Pledoarie pentru plictiseala

De cele mai multe ori, plictiseala nu-si arunca buzduganul inainte de a te vizita precum are bunul simt s-o faca zmeul din poveste. Ea te pocneste fara a striga „cade!”. Se strecoara brusc atunci cind starea ta su­fle­teasca ii este propice – in momente de solitudine, in clipele de „va­canta” ale corpului si ale mintii. Vremea si unele locuri ii favo­rizeaza aparitia: zilele ploioase sau mohorite, spatiile unde cuvintul de ordine este „repaos”

Desi nimic nu ne impiedica sa ne plictisim si la soare. Corpul ne e paralizat, mintea se goleste, timpul se opreste. Nimic de facut, nimic la orizont. Cine nu s-a plictisit niciodata in viata? Cu totii avem momente de vid, doar ca pentru unii e mai greu decit pentru altii sa si le asume. Pina la urma, fiecare are dreptul la plictiseala, la acea tristete difuza, la sentimentul de vid. Experienta poate fi insa de-a dreptul inspaimintatoare pentru cei care se tem sa experimenteze sau sa retraiasca diverse amintiri. Si atunci fac totul ca sa se sustraga. Caci a gusta plictiseala e ca atunci cind te afli la marginea unei prapastii: ai vrea sa mergi mai departe, dar ti-e teama de ceea ce se intinde la picioarele tale.

Ce-o sa gasesti acolo, jos? Pe tine insuti, cel mai probabil. Frustrari, mai mult ca sigur, poate si ceva esecuri, ocazia unui bilant, cu si­guranta. Adica lucruri care nu ne fac bine atunci cind avem motive sa fugim de noi sau cind nu vrem sa incercam a vedea clar. Sub forma sa exacerbata, plictiseala tinde spre dispera­re. Se naste sentimentul ca nimic nu mai conteaza, ca nu mai re­prezinti nimic. Si atunci ramii fara repere si fara puterea de a mai lupta. Ma intreb daca nu cumva, cu miasmele ei de melanco­lie, de suferinta, de pierdere a dorintei de a face si de a fi, plictiseala nu se inrudeste, oare, cu depresia. Nu, raspund filozofii.

Depresia este ura de sine, e un cuvint care acuza, rezultatul unui rationa­ment negativ cu radacini in adincul fiintei… Depresia este mai curind o chestiune aflata deasupra noastra, care ne depaseste, pe cind plictiseala e o afacere personala. Plicti­seala ne chestioneaza, depresia ne uraste. Fie ca e de scurta durata sau ne patrunde pina in oase, plictiseala are aceasta caracteristica, de a ne obliga sa ne percepem existenta, de a ne pune fata in fata cu noi insine. Momentele de plictiseala sint acelea in care se pun cel mai adesea intrebari existentiale, de genul: ce vreau de la viata mea, destinul meu e ga­ta trasat sau eu sint cel care mi-l fac, ce se-ntimpla dupa ce mor? S.a.m.d. Plictiseala nu e o problema fizica, ci una metafi­zica. Dar, pentru ca aceste intrebari sa ajunga sa ne bintuie, trebuie sa ne acordam putin timp. Ceea ce pare imposibil azi, cind exista un adevarat cult al lipsei de timp, cind toata lumea e super-ocupata.

Omul zilelor noastre e unul activ. O viata plina inseamna una agitata. Pina acum citeva zeci de ani, leneveala si plictiseala erau semne de apartenenta la o elita. Astazi, a avea agenda plina ochi te face sa te simti important. Distinctia sociala absoluta? Sa fii ocupat. „N-am nici un prinz liber mai devreme de doua saptamini. Daca vreti, ne putem intilni la micul dejun peste sase zile.” Suna cunoscut? Sint ocupat, deci exist. In subtext, „sint fericit”, pentru ca, din punct de vedere social, sint realizat, recunoscut, dorit. Si, de ce nu, invidiat! Reusita sociala si implinirea de sine se masoara in gradul de ocupare al fiecarei secunde din zi. Schopenhauer spunea ca exista doua atitudini in viata, dorinta si plictiseala, si ca trecem mereu, alternativ, de la o stare la alta. Or, in zilele noastre, nu se mai pune problema sa lasi vreun patratel liber, nici in agenda, nici in minte. Nu-i frumos, nu-i bine sa te plictisesti. Cine se plictiseste e un loser! Cine sta se invecheste. Putrezeste. Si, sincer, spun multi, chiar daca am vrea, nu putem sa stam nici o clipa.

Cum sa ne plictisim cind jonglam mereu cu timpul, de parca am avea la dispozitie mii de vieti? N-avem timp si totodata n-avem dreptul sa ne plictisim. Nici in fata noastra, nici in fata copiilor nostri (doar pentru ei facem totul, nu?), chiar cu riscul de a ne simti vinovati fata de ei pentru putinul timp din viata noastra pe care li-l acordam. Dar paradoxul acestui exces de actiune este ca, cu cit fugim mai mult, cu atit sintem mai ocupati. Riscam sa ne pierdem, sa clacam, sa ne prabusim in cine stie ce angoasa, simptom al unei um­pleri abuzive si maladive a timpului. Iar omul mo­dern e un geniu in umplerea timpului. Ne refugiem in „divertisment”, gasim mereu diversiunea capabila sa ne deturneze dinspre noi insine si sa ne directioneze in afara noastra. Ne in­gro­pam in fotolii, in fata televizo­rului si in­ghitim cuminti tot felul de emisiuni si filme timpite, asteptind sa treaca timpul, uitind de noi, pina cind mergem la culcare.

Exista multe feluri de plictiseala. Bineinteles, gindul ma duce automat la acele persona­je din li­te­ratura aflate in vesnica lupta cu ele: burghezii din romanele de Françoise Sagan sau eroii lui Alberto Moravia din Plictiseala, acei tineri pe care bunastarea financiara nu-i scuteste de plictiseala si fac orice pentru a-si distrage atentia de la propriul vid exis­ten­tial. Sau plictiseala provinciala a doamnei Bovary… Nu pot sa nu ma gindesc si la plictiseala mult mai putin romanesca a pustilor „din spatele blocurilor gri” care cauta prin toate excesele lor comportamentale sa uite viata anosta pe care o traiesc. Si-mi mai vin in minte cei care prefera sa se plictiseasca decit sa se confrunte cu existenta si proble­mele lor. Chiar daca sint constienti de ele, se comporta ca si cind n-ar exista.

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Publicitate
Unica.ro
Mai multe din lifestyle