Placeri si neplaceri vinovate

Prinsa intre sentimente de vinovatie care se intind de la mici placeri culinare la neputinta de a rezolva conflictele de strada din tarile defavorizate, Ioana Ulmeanu incearca sa gaseasca o solutie pentru care sa nu se simta, iar, vinovata.

 

Placeri si neplaceri vinovate

In momentul in care scriu acest material, cei mai multi dintre oa­me­nii pe care ii cunosc trebuie ca se simt vinovati pentru ceva. Fie ca au luat un taxi in drum spre birou pentru ca era prea frig afara si se gindesc la po­lua­rea pe care o incurajeaza, fie ca nu si-au facut exercitiile pe care si le progra­mea­za cu strasnicie in fiecare dimi­neata pentru ca, mai apoi, sa in­chi­­da lenes alarma telefonului si sa mai doar­ma, vinovati, pentru inca o ora, sau pur si simplu pentru ca nu au luat micul de­jun, ignorind sfaturile precise ale nutritionistului. Si e abia dimineata.

Asta pentru ca, in ultimii ani, ne-am obisnuit sa cerem cit mai multe lucruri de la propriile persoane. Citim carti de self-help in speranta ca o sa ne intelegem mai bine pe noi, iar apoi, cu jumatatile noastre, facem yoga visind ca nu vom imbatrini niciodata, mergem la terapie ca sa ne re­zolvam dramele si traumele din copi­larie, la nutritionist pentru ca am decis, in cele din urma, sa scapam de ace­le 5 kilograme in plus care ne fac complet indezirabile si la lifecoach pentru ca vrem o cariera stra­lucita, ne oferim voluntare pentru diverse actiuni caritabile cind ni se pare ca nu am mai facut de mult o fapta buna (mai cu seama in prea­jma Craciunului, nu?) si, cind toate acestea ne-au ostenit suficient, hotarim ca un an de downshif­ting ar fi o solutie ca sa ne luam vietile de la capat. Desigur, ne vom simti vinovati si pentru anul respectiv, pentru egoi­s­­mul de a nu face nimic atita amar de vreme, atunci cind sint ati­tea de fa­cut.

Credeti-ma, stiu bine despre ce vorbesc, si probabil ca si voi stiti la fel de bine despre ce este vorba. Nu e nevoie de mare lucru, pina la urma. Doar de momentele acelea in care nu i-ati raspuns mamei la telefon pentru ca nu aveati chef, sau de vremurile acelea in care, intr-o zi proasta, ati infulecat pe nemestecate un meniu mare de la un restaurant junk pentru ca apoi sa va petreceti restul saptaminii in­virtind amar citeva frunze de salata prin farfurie. Sau ca atunci cind ati baut acel pahar in plus la petrecerea companiei si un dans lasciv pe masa a parut o idee foarte buna, drept care nu va mai puteti duce cu fruntea sus la locul de fumat. Si, ca tot a venit vorba, citi dintre fumatori nu se simt vinovati pentru viciul lor? Si, mai mult, citi dintre ei nu isi promit periodic sa se lase de fumat, incercind orice fel de metode, de la ce­le­b­ra carte a lui Allen Carr pina la plasturii cu nicotina, iar cind nici una dintre ele nu functioneaza, isi aprind o tigara care poar­ta cu ea gustul esecului? Ne programam sa traim in acest fel, sa fim mereu mai buni, mai performanti, sa aratam mai bine si sa ne vizitam mai des rudele si, de fiecare data cind esuam in aceste initiative, ne intoarcem catre noi simtindu-ne un pic mai prost si placindu-ne si mai putin.

Si apoi o luam de la capat. Desigur, acesta nu este singurul fel de vina care ne paste la orice colt. Mi-am dat seama de acest lucru la mesele de prinz pe care le luam in redactie, si la care redactorul-sef, Roxana, imi spune invariabil ca nu e posibil sa maninc numai junk food. Ce e drept, cam asta fac. M-au ocolit cele mai multe dintre vinile de mai sus. Sint ceea ce se numeste „a happy smoker”, consumind fara regrete ceva mai mult de un pachet de tigari pe zi, singura mea masa cotidiana consta, de cele mai multe ori, dintr-un sandvis cu o portie mare de cartofi prajiti plus o bau­tura racoritoare cu cofeina de dimensiuni gigantice, ma intilnesc destul de des cu prie­tenii si consumam impreuna cantitati con­si­derabile de alcool doar pentru ca ne-am obisnuit asa si ne place. Si refuz sa ma simt vinovata pentru oricare dintre aceste lucruri.

Ma rog, in afara momentelor in care ma aflu in cabinele de proba luminate de neon ale magazinelor, aceste instrumente de tortura pe care le-as dori interzise pe vecie. Dar felul acesta de vina nu dureaza mult. In schimb, resimt acut cealalta vina: nu am mai facut decit dus de citiva ani buni pentru ca nu as vrea sa consum prea multa apa in conditiile in care exista oameni care mor de sete. Merg, in mod constant, de ani de zile, la manifestatii si proteste pentru diverse cauze in care cred, incercind mereu sa schimb lucruri pe care, atunci cind ma gindesc ceva mai mult la ele, le banuiesc oarecum irezolvabile. Ma agit atunci cind cineva, chiar indepartat, are o problema, sa ajut in orice fel posibil, pina la punctul la care cel mai bun prie­ten al meu imi spune, deseori, ca se intreaba daca este bolnav si nu stie, de se bucura de atita atentie din partea mea. Si acestea sint doar citeva dintre lucrurile pe care le fac.

In schimb, sint o mul­time de lucruri pe care nu le fac si pentru care ma simt, constant, foarte vinovata. Cers­e­to­rii din tramvai carora nu le aduc o caserola cu hrana calda, ciinii vagabonzi pe care nu ii hranesc, desi, de cele mai multe ori, minca­rea se alte­rea­za in frigider pina cind sint nevoita sa o arunc, sint printre cele mai acute motive. Urmeaza, firesc, vrafurile de pliante pe care nu le duc la reciclat si paharele de plas­tic pe care le folosesc la munca pentru ca nu mi-am adus, in citeva luni, o cana de acasa din care sa imi sorb mul­tele cafele. Si, desigur, momentele in care nu ma duc sa vo­tez pentru ca sectiile de vot sint prea aglomerate, iar eu am de respectat neaparat un deadline sau epi­soadele in care nu pot, orice s-ar intimpla, sa imi cumpar o rochie care depaseste un prag pe care mi l-am fixat eu, chiar daca in acel mo­ment mi-o permit, numai pentru ca exista oa­meni care nu au cu ce sa se imbrace.

Si poate cel mai urit dintre toate este sentimentul acela de vino­vatie pe care mi-l da senzatia ca sint, in toate aceste preocupari ale mele, aroganta pentru ca ma intereseaza mai mult pacea in lume decit sa am un abdomen tonifiat. Pina la urma, totusi, imi dau seama ca, din toata aceasta avalansa de vini in care ne ingropam, nu vom reusi sa scapam prea usor de nici unele, ca sute de mail-uri vor ramine fara raspuns tot asa cum vom continua sa mincam un pic prea multa ciocolata si cum nu vom reusi sa oprim razboaie sau sa rezolvam foametea din vreo tara defavorizata. Nu trebuie, cred, decit sa le privim un pic mai realist si sa ne dam seama ce sta in puterile noastre sa facem si, poate, sa le prioritizam un pic. Si sa ne amintim, din cind in cind, ca povestile pe care le spunem cel mai des si care ne amuza cel mai tare sint cele despre greselile pe care le-am facut si ca faptele bune ne-au iesit, in majoritatea datilor, intimplator, fara sa le planuim dinainte.

De aceea aproape ca nici nu pot sa imi imaginez o lu­me in care am inceta, toti, sa ne impunem standarde pe care nu le putem atin­ge si am fi mult mai multumiti cu ceea ce putem sa realizam fara sa ne dam vietile peste cap.

Pentru ca, pina la urma, toate acele lucruri care ne fac sa ne simtim vinovati sint, totusi, micile noastre bucurii. Iar o be­­tie cu prietenele dupa o despartire dramatica si lacri­mo­­gena, o esca­pada amoroasa cu personajul cel mai ne­­potrivit sau o galetusa de inghetata savurata compulsiv in fata televizorului pe care ruleaza, pentru a zecea oara, a­celasi film foarte prost care ne face sa plingem de fie­ca­re data nu sint doar placeri vinovate. Sint, mai de­graba, necesitati. Tocmai pentru aceste motive imi amin­tesc cu placere de lunile in care s-a consumat di­vortul dureros al unei foarte bune prietene, luni pe care le-am petrecut pe canapeaua sau in bucataria ei, cind indi­gnarea si, in cazul ei, suferinta erau prea mari ca sa mai tinem cont de vina. Micile excese sint recompensele pe care ni le acordam cu mare greutate si pentru care am platit, de cele mai multe ori, mai mult decit ar fi fost ca­zul. Si tocmai de aceea nu mai trebuie sa le incarcam si cu vina.

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Publicitate
Unica.ro
Mai multe din lifestyle