Până la adânci bătrâneți…

Filmele romantice la care ne uităm au schimbat felul în care ne raportăm la relații sau sunt, pur și simplu, reflecții exagerate ale unui set de credințe reale după care ne ghidăm viețile amoroase din realitate?

Până la adânci bătrâneți…

Era o dimineață geroasă de ianuarie când am început să vorbim în redacție și, în cele din urmă, să îmi iau la întrebări colegii despre filmele lor romantice preferate, de la comedii dulcege la drame lacrimogene în care, am căzut aproape toți de acord, „până la urmă ea moare”. Conversația noastră purtată cu zâmbete largi pe buze ne-a adus aminte de tot ce obișnuiam să credem despre dragoste și de tot ce am învățat (sau credem că am învățat) despre ea din filme.

Și chiar acesta era subiectul pe care încercam cu ardoare să îl abordez, dat fiind că o mulțime de cercetători mult mai serioși decât noi s-au pus de acord asupra faptului că, inevitabil, filmele pe care le vedem (așa cum se întâmpla în trecut cu cărțile sau, chiar mai devreme, cu poeziile) ne formează idealuri și ne declanșează așteptări despre felul în care ar trebui să arate și să se simtă dragostea. Și nu am putut să nu remarc felul nostalgic în care povesteam despre dragostea dintr-o vreme care trecuse cu mult înainte ca noi înșine să o experimentăm cu adevărat. Viața ne învățase între timp că felul în care ne uitam la dragoste era (măcar în mare parte) greșit, însă idealul persista acolo, în adâncul nostru, cât să îl privim cu o oarecare tristețe pentru că nu a fost vreodată împlinit.

Dacă ești curioasă, află că filmele noastre romantice preferate se împart între comedii precum Jurnalul lui Bridget Jones (Mădălina) și drame ca Toamnă la New York (Barbara), dar nu au lipsit nici clasicele ca Dirty Dancing (nimeni, niciodată, se pare, nu o va mai da la o parte pe Baby, cel puțin nu pentru Denisa și Domnica), apărut de mai multe ori între preferințele colegelor mele, sau filmele de autor ca In the Mood for Love (preferatul lui Maurice). Dar sunt și pelicule mai recente care ne-au atins inimile, precum mult-lăudatul A Star is Born, adolescentina producție Netflix To All the Boys Ive Loved Before (a cărui parte a doua o așteptăm toți) sau Cold War (Crina), o poveste de dragoste imposibilă care se învârte, în anii cruzi ai Războiului Rece, între spațiile definitorii pentru conflict, din Polonia până la Berlin, Paris sau în fosta Iugoslavie.

Cât despre mine, probabil că filmul de dragoste care m-a atins cel mai tare este și cel mai cheesy, și cel mai toxic dintre toate. Este vorba despre ceea ce a fost desemnat de public filmul perfect de Crăciun – Love Actually. Dintre cele nouă relații descrise pe ecran, una mai dubioasă decât cealaltă, cel mai tare m-a emoționat povestea tristă a doi oameni căsătoriți de ceva timp și interpretați de doi dintre actorii mei preferați, Emma Thompson și Alan Rickman (poate și acesta este motivul pentru care ei mi-au atras atenția), care arată, practic, cât de tentantă este, uneori, îndrăgosteala, după ani de relație serioasă și responsabilă. Dar tocmai pentru că Love Actually are atât de multe fire narative aș vrea să îl și detaliez un pic – pentru că adună, mi se pare, tot soiul de motive pe care le regăsim, disparate, dar repetate la nesfârșit, în celelalte filme despre care am povestit mai sus și, de altfel, în majoritatea filmelor romantice. Avem acolo angajata neîndemânatică ce se îndrăgostește de șeful ei (întâmplător, prim-ministru), avem bărbatul care dezvoltă o obsesie pentru soția celui mai bun prieten și care simte nevoia să îi comunice asta, avem și străinul care își îneacă amarul unei relații sfârșite recent în comunicarea cu o femeie care nu înțelege o iotă din ce spune el (până ce nu decide să-i învețe limba și trăiesc fericiți până la adânci bătrâneți, evident), dar și bărbatul văduv care e convins că nu va putea avea o altă relație… dacă nu cumva viitoarea lui parteneră va fi Claudia Schiffer. Ce să vezi, chiar este! Mă rog, este o mamă dintre multele întâlnite la un eveniment la școală, jucată de supermodel.

Ce e în neregulă cu aceste filme și cu aceste povești? Teoretic, nimic, sunt doar filme, ai zice. Dar nu e chiar așa. Și asta pentru că imaginea noastră despre cum ar trebui să fie dragostea se formează în adolescență. Iar multiple studii (cercetătorii sunt foarte pasionați de subiect) arată că ne îndreptăm spre filme și producții TV în acei ani de formare, în căutarea unor răspunsuri despre relații, cuplu, dragoste – altfel spus, lucruri pe care le considerăm esențiale pentru bunăstarea vieții noastre. Se pare că 94% din tineri se uitau la TV ca să se prindă cum stau treburile cu dragostea, cu 20 de ani în urmă (Bachen& Illouz), în vreme ce doar 17% se uitau la relațiile propriilor părinți drept exemple de urmat, cel puțin în ceea ce privește așteptările. Și interesant este faptul că, la vremea aceea (și până prin 2005), filmele și producțiile TV care tratau subiectul obișnuiau să privească dragostea din perspective foarte diferite, în funcție de genul personajului principal.

Iar dacă până atunci femeile de pe ecrane voiau să aibă totul, dar mai ales relații romantice împlinite, și erau dispuse să sacrifice foarte multe pentru asta, mai recent lucrurile s-au mai schimbat. Serialele și filmele din ultimii ani, arată studiile (și faptele, dacă ai stat să le privești), vorbesc mai degrabă despre o oarecare independență în relații, despre o emancipare a personajelor feminine și chiar se observă o creștere a vârstei personajelor, ceea ce ne duce cu gândul la faptul că dragostea nu mai este doar adolescentină, cu poveștile, așteptările și caracteristicile ei, ci se poate întâmpla oricând – și deci trebuie să se adapteze altor contexte (spre exemplu, personajele din The Good Wife sau The New Adventures of the Old Christine au foste relații care au lăsat sechele importante, dar și copii și alte responsabilități specifice). Pe de altă parte, sunt și studii care susțin exact contrariul. Și anume, arată un studiu efectuat pe 335 de studenți (de la University of Illinois) și publicat în Communication Monographs, că nu ar fi vreo legătură prea mare între cei care se uită, de exemplu, la comedii romantice și credințele în faptul că dragostea adevărată are capacitatea de a depăși orice obstacole, sau că există un suflet pereche sau că ar exista dragoste la prima vedere. Pe de altă parte, însă, autorii studiului au aflat și că cei care se uită la astfel de filme cu intenția de a afla mai multe despre relații sunt mai înclinați spre idealizarea partenerilor.

Deci întrebarea care se pune este dacă filmele și serialele romantice doar reflectă felul în care evoluează societatea (și relațiile de cuplu, în ton cu ea), sau dacă ele sunt capabile să genereze idei, așteptări, și ca atare anumite comportamente și să genereze relații mai mult sau mai puțin toxice.

Tot conversația colegială m-a pus în fața faptului împlinit: deși cele mai multe dintre noi încă zâmbim atunci când vorbim despre filmul nostru preferat sau despre serialul care a marcat felul în care percepem relațiile, suntem acum mult mai dure (și vă rog să mă credeți că nu suntem, în redacție, un grup de cinici, nicidecum) când vine vorba să catalogăm apropierea de realitate a poveștilor pe care le vedem pe ecran. Sunt sute de detalii care curg la prima întrebare, atunci când întrebarea este: cât de diferite sunt relațiile din viața reală față de cele de pe ecran?

„Uită-te numai cum arată oamenii ăia. Toți sunt superbi!”, se repede o colegă, în timp ce alta se înghesuie să îmi spună că, în adolescență, se considera monstruoasă în comparație cu eroinele filmelor romantice ale vremii. Apoi, sunt atât de multe lucruri în aceste filme care chiar nu se întâmplă în viața reală. Nimeni nu își va găsi sufletul pereche, complet întâmplător, într-o librărie, ca în Notting Hill. Nimeni nu va învăța să comunice într-o relație din Youve Got Mail. Iar poveștile despre eroul salvator (ca în Dirty Dancing și o întreagă serie de povești de Hollywood ce reiau același model) nu sunt doar nerealiste pentru femei, ci sunt de-a dreptul nocive, pentru că le pun în posturi dependente, în care trebuie să fie apărate și nu pot să se imagineze, de exemplu, fericite pe cont propriu. Ca să nu mai vorbim despre faptul că probabilitatea ca un partener să ne ducă în fiecare zi la o nouă primă întâlnire, ca în 50 First Dates, este egală cu zero.

Cinismul nostru cauzat de vârstă, însă, e susținut de un alt studiu (True Love Lasts Forever, de Karolien Driesmans, Laura Vandenbosch și Steven Eggermont) care arată că adolescentele cu vârste cuprinse între 11 și 14 ani sunt mai înclinate să creadă în idealuri romantice după ce au văzut un anumit film (în cazul studiului de față, High School Musical), în vreme ce efectul acesta descrește odată cu înaintarea în vârstă.

Înaintarea aceasta în vârstă este și motivul pentru care cele mai multe filme romantice (cum se întâmpla în trecut cu poveștile) se încheie fix după momentul culminant – acela al regăsirii, al îndrăgostirii sau, cum comentam cu colegii mei mai devreme, după ce ea moare (o versiune de poveste romantică ce a înflorit de-a dreptul de la Love Story încoace, atingând vârfuri de popularitate cu Autumn in New York și mai recentul The Fault in Our Stars).

Filmele romantice nu ne arată ce se întâmplă după ce protagoniștii ajung să fie împreună sau, dacă o fac, este prin intermediul personajelor secundare, iar viețile acestora par lipsite de pasiunea și extraordinarul electric al situațiilor din care se hrănesc pasionații genului. Dragostea din aceste filme de dragoste se sfârșește înainte de a începe cu adevărat și e, de fapt, ceea ce am ajuns și noi să apreciem drept dragoste. Adică incertitudinea primelor momente, misterul care există când încă nu știi cine este persoana de care ești atras, obstacolele sociale sau de alt fel care îi împiedică pe protagoniști să fie, pentru o vreme, împreună. Dragostea a ajuns să fie portretizată mai degrabă drept preambulul ei, și poate și de asta apreciem mai ales senzația aceea atât de râvnită de fluturi în stomac, care ține de ceea ce este necunoscut. Înseamnă, însă, acest lucru că am învățat dragostea din filme? Sau este, oare, invers, și filmele reflectă viața? Ei bine, la această întrebare așteptăm și răspunsurile voastre.

Citește și:
Ce am învățat după 8 luni de folosit Tinder

Foto: PR

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Unica.ro
Trending news
Psychologies
Mai multe din lifestyle