O, carte frumoasa!, de Alex. Leo Serban

Se mai intimpla (ce-i drept, nu foarte des) ca publicul sa consacre o carte, sau un film, inaintea specialistilor: acestia nu pot decit sa puna stampila pe „votul popular”.

O, carte frumoasa!, de Alex. Leo Serban

Evident, vorbim de cazurile fericite in care gustul public si gustul critic se intilnesc; asa a fost cu De ce iubim femeile – volumul lui Mircea Cartarescu pe care cititoarele Elle au avut privilegiul de a-l citi in avanpremiera chiar in paginile revistei – si asa pare sa fie, acum, cu un alt titlu foarte cautat al editurii Huma­nitas: In intimitatea secolului 19, cartea Ioanei Parvulescu, care a ajuns deja la a doua editie.

Ar fi un semn ca ne aflam pe drumul cel bun: in tarile civilizate, „bestseller”-urile mai sint laudate si de critica (vezi, de pilda, Corectiile lui Jonathan Franzen). Mai mult: in tarile civilizate, succesul nu este luat la bani marunti de cronicari, invidiosi pe autor pentru ca a scris o carte care chiar „merge” la public. Iar asta, dintr-un motiv simplu: exista respect pentru munca artistului si pentru public. Si nu, nu pentru ca „publicul nu se insala niciodata” (desigur, se insala si el), ci pentru ca, atunci cind acest lucru nu se intimpla, victoria este a tuturor.

Scriu toate acestea incercind sa surprind un fenomen imbucurator (succesul, cum spuneam, al unei carti serioase, documentate si rafinate precum cea a Ioanei Parvulescu) si sa-mi explic, cumva, doza (ce-i drept, neglijabila) de a­crea­la cu care a fost intimpinata de anumiti cronicari (cronicare, mai exact).

Ce vrea sa spuna autoarea – ca sa vorbim ca la scoala – in cartea sa, In intimitatea secolului 19? Nimic altceva decit ca oamenii acelui secol sint demni de admiratie, si ca am avea multe de-nvatat de la ei. Paradoxal, admiratia nu are „presa buna”: se poarta zeflemeaua, ironia facila si scepticismul cu sistema, iar cei care nu „ponteaza” la acest capitol sint considerati idealisti si romantiosi… Fie!

Doar ca Ioana Parvulescu vine cu date, cu fapte si cu anecdote – o munca uriasa de fisare, decupare si sistematizare care nu lasa sa transpara efortul; cartea ei este ca un roman (postmodern) in care toate aceste lucruri isi gasesc locul potrivit, se lumineaza reciproc – de la un capitol la altul – si te tin cu sufletul la gura in­tr-o aventura intelectuala de cea mai buna calitate.

Ca si in cartea precedenta, Intoarcere in Bucurestiul interbelic, nu exista note de subsol, (inca) un semn al extraordinarului travaliu de „topire” a informatiei in delectabila lectura. Cu ce ramii? In primul rind, cu amintirea unor personaje (Carol I, Carol Davila… nu intimplator, poate, doi dintre cei mai patimasi patrioti romani erau straini!), care ni se par – astazi – cu atit mai mari cu cit noi am devenit atit de mici. Cu amintirea gesturilor lor nobile, eroice sau doar romantice, si cu femeile care i-au inspirat sa fie mareti. Si, mai ales, cu aceasta senzatie de – intr-adevar – calda intimitate cu lumea si cu oamenii aceia, de care ne despart trei generatii.

Este una dintre cele mai frumoase carti pe care le-am citit; Craciunul meu ar fi fost trist fara ea.

Articol publicat in ELLE Martie 2006

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Publicitate
Unica.ro
Mai multe din lifestyle