Nuntă în cer. Povestea de dragoste dintre Mircea Eliade și Maitreyi

Mereu m-au fascinat romanele de dragoste. Mi se pare că au un farmec și un mister aparte, care te fac să te transpui în poveste și să îți dorești, în egală măsură, și să afli mai repede deznodământul, și să nu se mai termine niciodată. Sau, cel puțin, asta am simțit eu atunci când am citit „Maitreyi”, de Mircea Eliade.

Nuntă în cer. Povestea de dragoste dintre Mircea Eliade și Maitreyi

Povestea de dragoste dintre Mircea Eliade și Maitreyi

Îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri, acea zi de liceu în care profesoara de română ne-a spus că trebuie să citim romanul „Maitreyi”. Știu că primul meu gând a fost: „Ce fel de nume este ăsta?”. Dar, mă îndrăgostisem de Eliade după „Nuntă în cer”, așa că am decis să îi dau o șansă și acestei cărți cu nume ciudat.

Se spune că o carte bună te face să îți dorești să trăiești în poveste. „Maitreyi” nici măcar nu mi-a dat de ales. M-a fascinat încă din primele pagini. Cultura indiană, felul în care Eliade descrie peisajele impresionate, iubirea mistică și senzuală dintre el și tânăra indiacă, Maitreyi, m-au făcut să uit de realitate în care trăiam și să mă transpun în acea lume perfectă, cu parfum de flori exotice și cu ritualuri uimitoare.

Acum, la mai mult de cinci ani distanță, cu riscul de a fi subiectivă, pentru că mereu l-am iubit pe Eliade, încă mai cred că este unul dintre cele mai frumoase romane de dragoste din literatură și știu că, ori de câte ori îl voi reciti, voi fi la fel de încântată ca acea fată care, în urmă cu cinci ani, l-a devorat în pauze, în timpul orelor și în timplu liber, până când l-a terminat.

Da, proabil că acesta este unul dintre romanele care au marcat adolescența multor generații, însă puțini știu că fascinanta poveste de iubire care a stat la baza romanului „Maitreyi” este reală.

Iubirea dintre cei Mircea Eliade și Maitreyi a stârnit foarte multe controverse, mai ales după apariția romanului „Dragostea nu moare”, scris de Maitreyi Devi, ca răspuns la celebra operă a lui Eliade, publicat în România, în anul 1992.

Se spune că Maitreyi a considerat că romanul scris de Eliade i-a stricat reputația și că a fost expusă în fața întregii lumi într-un mod eronat. Ea a negat toate întâlnirile cu scriitorul, acesta fiind unul dintre motivele pentru care se crede că romanul a fost scris, de fapt, pentru a îndrepta „o reputație șifonată” și pentru a șterge impresiile lumii după parcurgerea romanului lui Eliade.

Mircea Handoca scria, în postfața traducerii romanului: „Puține opere din literatura universală tratează aceleași fapte în viziunea a doi scriitori, care au fost, în același timp, protagoniștii lor.”

Citind ambele romane și remarcând inadvertențele dintre întâmplările relatate de cei doi, Constantin Noica punctează cu finețe: ”Cred că Mircea are dreptate. A avut la îndemână jurnalul din India și corespondența. Pe când Maitreyi scrie sub impulsul unei puternice emoții, după aproape o jumătate de veac de la consumarea faptelor. S-ar putea ca timpul să îi fi aburit unele imagini. Dar, mai știi? Eu cred că nici unul, nici altul nu ar putea să ne spună ce e ficțiune și ce e realitate în scrierile lor.”

Probabil nu vom ști niciodată adevărul, cine este artistul care a strecurat cea mai puțină ficțiune în opera sa, însă, oricum ar fi, idila dintre Mircea Eliade și Maitreyi este, cu siguranță, departe de a fi una comună.

La 21 de ani, Eliade decidea să plece în India, pentru a studia sanscrita şi yoga cu profesorul Surendranath Dasgupta. Proaspătul absolvent al Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti a format o legătură strânsă cu Dasgupta, chiar după primele întâlniri. În luna ianuarie a anului 1930, Eliade s-a mutat acasă la Dasgupta, unde a cunoscut-o pe fiica cea mare a acestuia, Maitreyi Devi.

Știm sigur de la Eliade că nu a fost dragoste la prima vedere: “Mi se părea urâtă ― cu ochii ei prea mari şi prea negri, cu buzele cărnoase şi răsfrânte, cu sânii puternici, de fecioară bengaleză crescută prea plin, ca un fruct trecut în copt. Când i-am fost prezentat şi şi-a adus palmele la frunte, să mă salute, i-am văzut deodată braţul întreg gol şi m-a lovit culoarea pielii: mată, brună, de un brun nemaiîntâlnit până atunci, s-ar fi spus de lut şi de ceară.”

Din dezvăluirile cronicarului Dana Ciobanu aflăm că dragostea dintre Mircea Eliade și Maitreyi a avut ceva ieşit din comun. La început, Eliade nu a fost atras de tânăra Maitreyi, care avea doar 16 ani, pe care a considerat-o chiar urâtă, pe lângă alte tinere indience. A fost copleşit, totuşi, de iubire, mai ales datorită misterului, spiritualităţii alese şi farmecului lui Maitreyi. Pentru a se înţelege pe portativul comunicării, Eliade a început să o înveţe pe Maitreyi limba franceză, iar aceasta, la rândul ei, a început să-i dea primele noţiuni de bengaleză.

Tot Eliade ne lămurește, mai apoi, ce anume l-a făcut să o iubească atât de mult pe acestă femeie, încât să se convertească la hinduism: „Nu are o frumusețe regulată, ci dincolo de canoane, expresivă până la răzvrătire, fermecătoare, în sensul magic al cuvântului. Recunosc că nu mi-am putut lua gândul de la ea toată noaptea. Și-acum, în loc să lucrez, mă gândesc la ea. Și părul…persanii aveau dreptate în poeme, asemănându-l șerpilor. Ce va fi, nu știu.”

„Înțelesei pentru a suta oară că mă atrăgea altceva în Maitreyi: iraționalul ei, virginitatea ei barbară și, mai presus de toate, fascinul ei. Eram vrăjit, nu îndrăgostit.”

Scenele descrise de Eliade în roman par desprinse dintr-o lume magică, în care erotismul se împlinește pe plan spiritual. „Îndrăgosteala” resimțită de autor nu seamănă cu oricare alta. Deși avea aceste porniri europene, de apropiere carnală, el a încercat să înțeleagă tot mai mult abordarea suprarealistă a iubiriii, specifică culturii hinduse.

„Ne priveam fix, fermecați, stăpâniți de același fluid suprafiresc de dulce, incapabili să ne împotrivim, să ne scuturăm de farmec, deșteptându-ne. Mi-e greu să descriu emoția. O fericire calmă și în același timp violentă, în fața căreia sufletul nu opunea nicio rezistență; o beatitudine a simțurilor care depășea senzualitatea, ca și cum ar fi participat la o fericire cerească, la o stare de har. La început, starea se susținea numai prin priviri. Apoi am început să ne atingem mâinile, fără a ne despărți totuși ochii. Strângeri barbare, mângâieri de devot. Au urmat, firesc, sărutările pe mâini. Era atât de pierdută, își mușca atât de pătimaș buzele, încât aș fi putut-o săruta pe buze, aș fi putut face tot. M-am reținut cu multă greutate.”

Maitreyi neagă acestă întâmplare, acuzându-l pe scriitor că a exagerat intenționat întâlnirile lor, din dorința de a-i oferi romanului „Maitreyi” amprenta specifică operei lui Eliade, fantezia stranie: „Poate că el era convins că părinţii mei şi cu mine îi întindem o capcană, să-l înhăţăm, ca pe un mire acceptabil! Datorită acestei idei preconcepute, el nu a izbutit să mă înţeleagă, niciodată. Iar eu nu mi-am deschis niciodată mintea dinaintea lui, nu am avut timp. Exact din acest motiv, în cartea lui, el mi-a pus în gură nişte confesiuni absurde. Pare că nesătula lui dorinţă îl face să abuzeze de o stranie fantezie. Un soi de autodecepţie. Presupun că, în psihologie, această stare mintală trebuie să aibă o denumire precisă. Eu nu o cunosc, nu sunt specialistă în această ştiinţă. Cred că trebuie să fii înarmat cu o imensă îndrăzneală ca să navighezi pe insondabilul şi tainicul ocean al minţii umane.”

Citește și:
Mica Ertegun: fascinanta viață a româncei care face legea la New York

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Noizz
Psychologies
Mai multe din lifestyle