Nu ma uita (de Dragos Bucurenci)

Unde se duc prieteniile din trecut, se intreaba Dragos Bucurenci. Ne place sau nu, prietenii se schimba, de-a lungul vietii, odata cu etapele prin care trecem fiecare.

Nu ma uita (de Dragos Bucurenci)

Intre prietenii mei vechi sint citiva cu care nu mai tin aproape deloc legatura. Nu ne-am certat, nu ne-am despartit, nu ne-am spus lucruri definitive, pur si simplu am incetat sa ne mai vedem, sa ne mai scriem, sa ne mai telefonam. Uneori mi se pare straniu sa-i numesc „prie­teni” pentru ca ne mai leaga atit de putine lucruri in prezent. Dar e suficient sa privesc o clipa inapoi si sa simt ca nu pot arunca la gunoi atitia ani din viata in care mi-au fost alaturi. Sint oameni care fac si acum parte din mine, desi vietile noastre nu mai au aproape nimic in comun.

Cititi rindurile astea si probabil v-au venit deja niste figuri in minte: prietenii vostri inactivi, despre care nu mai stiti aproape nimic, dar pe care nu v-ar trece niciodata prin cap sa-i stergeti nici din telefon, nici de pe Facebook. Pe ai mei i-am cunoscut in anii de scoala, cind pareau sa ne intereseze aceleasi lucruri. Daca as pune cap la cap orele pe care le-am petrecut vorbind, probabil ca as obtine luni si chiar ani. Nu-mi vine sa cred ca sint aceiasi oameni cu care astazi, cind ne intilnim intimplator, simt acut ca nu mai avem cu adevarat ce sa ne spunem. Nu mai stiu unde am citit parerea unui psiholog care spunea ca, daca sint intrebati despre cum isi aleg prie­tenii, cei mai multi raspund ca o fac in functie de valori si de interese comune. Dar ca, daca-i studiezi, observi ca oamenii isi aleg prietenii dintre cei cu care fac aceleasi lucruri. E un criteriu mult mai prozaic in care nu ne place sa ne recunoastem, dar, daca stati bine sa va ginditi, tipul are rezon: schimbarile de stil de viata (de la metrou la masina, de la burlacie la casatorie si la copil, de la un loc de munca la altul, de la McDonald’s la sufertas) aduc aproape mereu cu ele prieteni noi si racesc relatiile cu unii dintre cei vechi.

Desprietenirea asta involuntara seamana pe undeva cu uitarea, un proces in absenta caruia memoria noastra ar deveni o povara de nesuportat. Uitam mereu lucruri vechi ca sa putem tine minte tot ce e nou. Sintem asemenea baronului Münchhausen cind a coborit de pe luna: a rupt cite o bucata de fringhie pe care cobo­rise deja si legat-o mai jos si tot asa mai departe, pina cind a ajuns pe pamint. Ma intreb uneori de ce nu exista o functionalitate pe Facebook care sa stearga dupa o vreme contactele cu care nu ai mai interactionat de citiva ani buni. Dar poate ca e graitor faptul ca aceasta functionalitate inca nu exista, pentru ca, nici in viata reala, nu renuntam cu adevarat la aceste prietenii „in adormire”.

Nu avem un termen cu care sa-i numim pe cei pe care memoria noastra afectiva ii uita fara voia noastra, asa ca le spunem, in continuare, prieteni, cu toate ca stim, cu totii, ca termenul nu mai are de mult acoperire. Am fost prieten cu Raluca de la sapte ani, urmatorii doisprezece i-am petrecut in aceleasi clase, alti citiva in aceeasi gasca. Ne-am povestit aproape tot ce e de povestit intre prieteni, am trait impreuna bucurii, zimbete, incrincenari si lacrimi care ne-au facut pe fiecare cei care sintem astazi. Astazi, cind vorbim mai mult la mine pe blog si de citeva ori pe an la telefon.

Cu Vania am facut nenumarate nopti albe comentindu-i pe rusi, bind vodca proasta sau vinuri bune bulgaresti. Ne-au legat carti, prietenii si iubite comune. Acum zece ani, aveam totul sa ne spunem. Azi ne mai intilnim intimplator pe strada si abia umplem doua-trei minute. Nu exista drum, poteca sau ripa de pe dealurile din jurul Lerestiului pe care sa nu le fi strabatut impreuna cu varul meu Calin. Nu ne vedeam decit verile, la tara, dar exista intre noi o tovarasie demna de un Bildungsroman. Pina acum vreo luna, cind am vorbit la telefon, trecusera mai bine de zece ani de cind nu mai stiam aproape nimic despre el.

Unde se duc toate prieteniile astea? Cum se numeste acel cimitir al memoriei unde se odihnesc ele? imi place sa-mi imaginez uneori acest loc nu ca pe un cimitir de oras, sumbru si trist, ci ca pe un cimitir de tara, cu morminte ingrijite, pline de flori, un loc primitor, unde nu ti-e niciodata frica, unde tristetea are consistenta pamintului reavan. Amalia mi-a spus odata ca ea nu are „fosti prieteni”. E o lectie pe care incerc de atunci sa o traiesc si, mai ales, sa o simt. Dar in sufletul meu anotimpurile isi continua curgerea, iar peste urmele care devin, cu fiecare zapada, tot mai sterse, rasare in fiecare primavara cite o floare albastra, cu petale mici, de fum.

www.bucurenci.ro

Dragos Bucurenci cedeaza onorariile pentru aceste articole Asociatiei Tasuleasa Social.

Foto: Shutterstock.com
 

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Unica.ro
Trending news
Mai multe din lifestyle