Normalitatea – episodul-pilot (de Mihaela Radulescu)

Mihaela Radulescu pledeaza pentru adecvarea la situatie, la virsta, la comunitatea in care evoluezi. Pentru ca discretia, decenta, eleganta, bunul-gust sint principii care umplu spatiul semantic dintre ridicol si normal.

Normalitatea – episodul-pilot (de Mihaela Radulescu)

O scena din filmul Amor in stil italian m-a inspirat sa scriu des­pre… neadecvarea la situatie. Ea, foarte eleganta, intr-o rochie neagra impecabila, se straduia sa-l convinga pe el ca nu poate merge la un dineu sofisticat cu pantaloni gri si doar in camasa. Cum „binele invinge” (vorba Radioului Guerrilla!), el ajunge la dineu in costum negru si camasa alba. Doar ca, asezat la masa intelectualilor, mai are de trecut proba conversatiei si a comportamentului adecvate contextului. Toti am fost in astfel de situatii si ne-am straduit sa facem fata, sa nu gafam, sa ne adaptam, sa ne integram, sa „dansam pe aceeasi muzica”. Cu candoare sau eschi­va, tehnica de a ne adapta are mai putin de-a face cu instinctul si mai mult cu educatia, experienta si respectul. Cu alte cuvinte, un soi de obedienta sociala de compromis gingas te plaseaza mai bine in locurile si grupurile pe care le vizezi decit rebela atitudine de a fi musai „altfel”.

Inca mai am indigestii vizuale cind ajung pe o pirtie din Romania si vad tocuri sau, si mai coplesitor, rujuri, gene false si unghii false la coada de la teleschi. Incerc, totusi, un sentiment de admiratie pentru sportivele care pot ajunge la finis astfel ornamentate. Iar daca iesi la o plimbare in Centrul Vechi, seara, te intrebi, inevitabil: „Unde e carnavalul?”; domnul elegant, cu camasa scrobita, e depasit zgomotos de pitipoanca pe tricoul careia scrie „HoT”, un tinar cu basca, modelul „poet francez”, dar de Dimbovita, a reusit vestimentar totul, pina la adidasi; o doamna scoasa rar din casa aproape ii rupe bratul sotului rabdator, incercind sa invinga piatra cubica prin tocurile cui-cui, o capa de blana saluta o geaca de blugi, niste instrumentisti cinta admirabil jazz, iar de la fereastra se aude, ca intr-un mix de camin cultural, „Dan Spataru n-a murit”…

Vad si aici bizarerii care ma fac sa zimbesc. E plin Monaco-ul de turisti incolonati, care sint un spectacol tragi-comic: batrinei in pantaloni scurti, cu sepci inscriptionate americaneste, care par zglobii cind minu­iesc aparatul foto, dar pe care atirna muschii si pieile si care se stradu­iesc sa fie tonici si pregatiti sa infrunte orice aventura, doamne bine trecute de virsta acelorasi pantaloni scurti, dar care au plusat si cu o pereche de cercei colorati si cu o esarfa pe care o incurca adesea cu cureaua aparatului foto, tinere decise sa dea totul pe la ora prinzului, urcate pe 16 centimetri de tocuri, machiate de Oscar si pornite sa strabata strada inclinata dintre Casino de Paris si Avenue de la Costa.

Am avut acelasi sentiment ca-mi scapa ceva la recentul Revelion pe­trecut intr-o tara civilizata, dar pe care o complica un pic cam mult turistii. Da­ca ne ridicam toti de la mese si ne aliniam in sir indian, am fi parut distributia unui spectacol „Cirque du Soleil”: plesnea incaperea de cosmo­po­litism, de extreme si excese – rochia lunga cu paiete sedea linga pu­­loverul de casmir (sper!) si blugii unei tinere prea relaxate, pentru care ter­menul „effortless” a insemnat, in acea seara, renuntarea totala. Doam­na in deux-pièces (modelul corporatist) intrase la bratul unui domn im­bra­cat in tirolez, cu pantaloni pina la genunchi, care se intilneau fericit cu ciu­cureii ciorapilor lungi de lina, in partea sudica, si cu un sacou cu cerbi bro­dati, inspre nordul tinutei.

A trecut pe linga mine o gravida frumoasa, intr-o luna vecina cu sala de nastere, care mai trecuse printr-o experienta si­mi­lara cu un alt copil, aparut brusc, in pijama (sau adus cu forta), la 12 noap­tea. La o alta masa, intr-o liniste de familie in care nu se spun multe cu­vin­te dra­gastoase, dar se face totul „by the book”, mincau regulamentar tatal, imbracat in costum cu cravata, baiatul cel mare, in aproape acelasi costum si aceeasi cravata (maximum opt ani), o fetita de vreo cinci ani pe care o in­curca teribil rochia prea lunga si prea infoiata de printesa (banuiesc ca si-au pierdut o valiza, pentru ca pantofii printesei n-au mai ajuns, avea in picioare un fel de pantofi-tenisi, demni de o sala de bowling) si, in fine, mama, cu un guler imens de blana maro (v-am spus ca erau vreo 30 de grade in inca­pe­re?!), sub care se intrezarea o rochie de culoarea celui mai bun mustar pe care l-am savurat la felul doi si care, abia cind a plecat spre toaleta (cum­pli­ta soarta a rochiilor – de a fi admirate doar in drumul spre toaleta), mi-a dat de stire ca avea trena!

Banuiesc ca, in astfel de situatii, se ia mult in calcul faptul ca se bea copios si ca aceste detalii nu mai conteaza, dupa o anumita ora. Cum nu mi-am trecut nici anul acesta la dorinte sa ma apuc de baut, imi folo­sesc luciditatea spre a observa si ma straduiesc ca privirea mea sa nu contina nimic toxic, jignitor sau incriminator. La urma urmei, e si asta o forma de adaptare: sa te intrebi, in diverse forme de perplexitate captiva in mintea ta, „What’s wrong with these people?!”… Cred ca discernamintul consumat in doze mai mari aduce mai multe beneficii decit nepasarea sau sfidarea. Si mai cred ca adecvarea la situatie, la virsta, la comunitatea in care evoluezi e vitala.

Asa cum nu poti merge la birou in pijama, tot asa cred ca nu poti onora o invitatie la nunta in blugi sau la bal in tricou. Uneori e bine sa te uiti pe cer, ca stramosii, sa vezi unde e soarele, ca sa stii ca, atita vreme cit e sus si nu faci umbra, nu poti sa-l concurezi imbracindu-te in paiete si folosind toate fardurile din baie. Iar cind nu mai vezi soarele, e bine sa stii ca s-a facut noapte si ca alegerile vestimentare, daca iesi undeva, trebuie sa fie ceva mai elegante si mai potrivite cu imprejurarea.

Mi-e dor sa mai vad oameni frumos imbracati la teatru si familii relaxate care sa se plimbe duminica in parc, cu copii, in blugi si tricou, nu ca la o defilare de moda de familie. Mi-e drag sa vad doamne de virste inaintate care stiu atit de decent si discret sa se aranjeze si sa-si acopere… urmele virstei. Ma induioseaza copiii confortabil imbracati, in deplin acord cu virsta lor, si ma intristeaza cei chinuiti sa iasa in lume imbracati ca mama sau ca tata. Ma intreb mereu de ce se fardeaza femeile cind ies la plaja si de ce isi ingroapa tocurile in nisip, cind talpa goala ar fi mult mai receptiva la moli­ciunea lui, de ce sa rizi strident la o masa la care toata lumea vorbeste soptit, de ce sa-ti lasi copilul sa urle in resturant sau in general, pe motiv ca e copil si „face plamini”, de ce sa spui timpenii in loc sa taci si sa asculti, de ce sa-ti cari cinci valize intr-o vacanta pe o insula si m-as opri, deocamdata, ca sa nu cad doborita de propria-mi perplexitate. Spatiul semantic dintre „ridicol” si „normal” are atitea nuante si atitea fineturi…

Onorariul pentru acest articol este donat pentru ingrijirea copiilor de la Hospice – Casa Sperantei din Brasov.
Foto: Shutterstock

 

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Publicitate
Unica.ro
Mai multe din lifestyle