Ne simtim bine in pielea noastra?

Prinsa intre o oglinda si un tub de neon, Ioana Ulmeanu s-a uitat cu atentie la lucrurile care nu ii placla propria persoana, doar ca sa afle ca cele mai multe dintre femei se afla in aceeasi situatie din care nu pot iesi decit singure.

Ne simtim bine in pielea noastra?

Nu ma simt tocmai bine in acest moment. Abia am probat, in numele documentarii (bine, si pentru ca am nevoie), cinci perechi de jeansi si cred ca fiecare dintre noi stie cit de dificila este treaba asta. Nu doar ca a trebuit sa caut cinci perechi de jeansi pe care as fi vrut sa le probez, dar a si trebuit sa stau vreme de 15 minute intr-un spatiu strimt, luminat excesiv de neoane si sa imi privesc intr-o oglinda imensa toate defectele. Sa vad cum fiecare bucatica de ciocolata sau fiecare portie de junk food la care am rivnit dupa o noapte de club se uita inapoi, cu minie, la mine. Va spun, nu a fost placut. Asa ca nu e de mirare ca am plecat din magazin fara sa cumpar nimic – ci e surprinzator ca nu am cumparat un sac in care sa ma infasor pentru ocaziile rare in care imi voi aduna suficient curaj ca sa mai merg pe strada la lumina zilei.

Treaba asta ar putea sa sune amuzant, numai ca nu este tocmai asa. Am avut dintotdeauna probleme cu felul in care arat. Am fost, mai intii, prea inalta, cind toate fetitele din clasa mea nu depaseau un metru si jumatate si eu ma avintasem catre inaltimea pe care o am si astazi. Apoi, prea slaba, cind pubertatea le-a facut pe celelalte sa dezvolte forme pe care eu inca le mai astept, pe alocuri. Apoi mi-am dat seama ca picioarele mele sint strimbe, dupa care soldurile mele erau prea late, dupa care gleznele – nu tocmai delicate.

Toate acestea si inca o multime de altele s-au tot adunat si, chiar daca nu m-au mai suparat la fel de tare odata ce anii au trecut si am invatat cum sa le ascund pe unele sau sa le pun in valoare pe altele, inca nu am facut pace cu mine. Desigur, am invatat sa imi iubesc sprincenele pe care ani de zile le-am vazut prea pronuntate si forma de clepsidra, cum ar zice Lavinia, colega mea de la beauty. Pentru aceasta din urma nu este zi in care sa nu ma gindesc la femei ca Jennifer Lopez sau Beyoncé, care au aratat ca poti sa fii considerata hot chiar daca nu ai constitutia unui baietel de 10 ani. Dar celelalte au ramas.

Si nu este vorba doar despre mine. O singura intrebare aruncata in redactie despre lucrurile pe care colegele mele mele le urasc cel mai tare la corpurile lor a stirnit o cascada de raspunsuri. Desi stam toate, toata ziua, cu nasul in reviste si sintem intens preocupate de felul in care aratam, nici una nu este multumita. Celulita, sinii prea mici, o burtica greu vizibila pentru oricine altcineva, coapsele netonifiate, toate sint probleme reale pe care le au si femeile intre care imi petrec cea mai mare parte a timpului. De fapt, cel mai surprinzator este ca nici una dintre ele nu s-a declarat multumita de ceva.

Si, desigur, nu este vorba doar despre noi in toata aceasta poveste. Desi stim foarte bine la ce presiuni ne supunem si cum fiecare dintre noi incearca ocazional o dieta, un sport nou cu rezultate spectaculoase sau cine stie ce aparat facator de minuni, nu pierdem timpul cind vine vorba sa practicam singurul sport care nu doar ca nu ne face sa aratam mai bine, ci pune inca mai multa presiune pe restul lumii: aratam cu degetul. Iar faptul ca lucram la o revista pentru femei face lucrul acesta destul de grav, mai cu seama cind ne grabim sa judecam un model de numai 16-17 ani, evaluindu-i greutatea si corectindu-i niste defecte imaginare. Nu ca ar fi cazul sa ne caim pentru fiecare lucru pe care l-am spus sau l-am aratat vreodata, dar adevarul este (si o recunoastem deschis) ca realitatea pe care o vedeti in paginile oricarei reviste este deformata – uneori radical. Asta in conditiile in care lucram intr-o industrie care are, printre alte roluri, si pe acela de a impune modele de frumusete. Iar modelele noastre sint, pe linga foarte tinere, si retusate. Nici nu are rost sa mai vorbim despre timpul pe care designerii nostri il petrec netezind fiecare rid, despre cum orice imperfectiune a pielii este indepartata, despre cum fetele – de altfel, zvelte – sint subtiate.

Photoshop-ul, din prieten care ne ajuta sa ascundem o oarecare imperfectiune de moment, a devenit o unealta obligatorie, in asemenea masura incit multe dintre noi ne retusam chiar si fotografiile pe care le postam pe retelele de socializare. Si cercul acesta in care ne tot invirtim nu se opreste aici. Toata lumea din industria modei se grabeste sa spuna ca fetele subponderale care defileaza pe podiumuri – si uneori isi distrug sanatatea sau chiar mor – nu ar trebui sa mai fie atit de slabe. Isabelle Caro, modelul care a decedat la scurt timp dupa ce a fost starul unei campanii impotriva anorexiei, sta marturie pentru asta. Dar nimic concret nu se intimpla in acest sens. Agentiile, impotriva carora s-au rasculat numeroase manechine, le spun fetelor, aflate la virste influentabile, ca nu vor obtine job-uri daca nu vor slabi, dind vina pe fotografii care prefera subiecte filiforme. La rindul lor, fotografii si stilistii dau vina pe designerii care creeaza haine care arata bine doar pe persoane al caror indice de masa corporala indica malnutritie.

Mary Katrantzou, una dintre senzatiile ultimilor ani, si ea insasi supraponderala, nu a creat pina acum haine pentru femei de aceleasi dimensiuni ca si ea, desi a marturisit ca isi cumpara haine online, fie si numai pentru ca ii este mai comod sa probeze tinutele acasa, in intimitate. Iar noi stam sa ne uitam la toate aceste lucruri si, desi stim prea bine ce se intimpla, nu incetam vreo secunda sa ne simtim prost pentru ca nu aratam la fel de bine ca femeile pe care le vedem in paginile revistelor. Care nici macar nu sint femei. Caci lucrurile au mers atit de departe incit modelele au virste la care noi insine nu am fi visat sa purtam tocuri sau sa fim seducatoare, ci mai degraba sa imbracam papusi. Cu putin timp in urma, de exemplu, Marc Jacobs a ales sa ignore recomandarea Consiliului American al Designerilor de Moda de a nu trimite pe podium modele mai tinere de 16 ani si a folosit un model de 14 ani si unul de 15 in prezentarea lui, altminteri foarte inspirata, pentru toamna viitoare, spunind ca nimeni nu poate sa ii spuna cum sa isi faca show-ul. Ceea ce inseamna, in cuvinte putine, ca noi, restul, ne vom stradui sa aratam bine in niste haine potrivite unor fete de 14 ani, iar sansele ca acest lucru sa se intimple sint, ei bine, minuscule.

La fel stau lucrurile si cu modelele prepubere aparute in urma cu un an si jumatate in Vogue Paris, pozind in ipostaze senzuale. Chiar daca, la vremea respectiva, ne-au scandalizat imaginile pentru ca includeau copii in posturi nefiresti pentru virsta lor, la ceva vreme dupa intimplare ne putem gindi mai bine mai ales la ce consecinte au astfel de imagini pentru fetele care abia incep sa isi cunoasca corpurile si care nu se impaca deloc cu ele. Si, daca ati vazut-o pe Thylane Loubry Blondeau intinsa pe o blana de leopard, stiti ca acest gen de sexualizare este nefiresc. Totusi, nu este o noutate. Presiunea de a fi atragatoare din punct de vedere sexual apasa de multa vreme pe umerii adolescentelor. O mai tineti minte pe Christina Aguilera in campania Skechers, aratind ca o scolarita extrem de neascultatoare, cu camasa mult prea descheiata? Sau pe Britney? Sau papusile Barbie cu forme si dimensiuni nerealiste cu care ne-am jucat fiecare?
 

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Mai multe din lifestyle