Muzeul Astra – Incursiune în viața minorităților etnice din România

Tradițiile fiecărei minorități etnice din România merită să fie descoperite îndeaproape, iar Muzeul Astra din Dumbrava Sibiului le aduce împreună pentru a ne oferi ocazia de a le afla în detaliu, prin intermediul unui festival dedicat lor.

Muzeul Astra – Incursiune în viața minorităților etnice din România

Am perceput destul de greu ideea că Muzeul Astra din Dumbrava Sibiului este, într-adevăr, un muzeu, și nu un parc național, având în vedere cele 96 de hectare de pământ pe care s-au construit peste 400 de case. Gospodăriile țăranilor au fost aduse aici din diverse părți ale țării, pentru a evidenția diversitatea culturală și a lăsa vizitatorii să inspire poveștile caselor, dar și să le ducă în propria lor imaginație, să dea viață construcțiilor din lemn care au adăpostit atâtea suflete.

Locul debordează de natură, de un aer autentic, și ne permite atât nouă, cetățenilor români, desprinși poate de acele medii rurale în care nu am ajuns până acum, cât și turiștilor străini, să afle o mulțime de lucruri despre tradițiile, obiceiurile, meseriile, dar și traiul minorităților etnice din România.

Am ajuns la muzeu într-o după-amiază de vineri, exact în toiul pregătirilor pentru Festivalul Astra Multicultural de la Sibiu, care s-a întâmplat weekend-ul trecut, între 11 și 14 iulie. Frumusețea locului este copleșitoare, iar încă de la intrare, ești pus în fața unei decizii dificile, aș spune, de a alege una dintre cele două aripi principale pe care vrei să o străbați prima data – aripa stângă, dincolo de lac, unde morile de vânt se ridică falnice dintre stuf, sau aripa dreaptă, care urma să ne poarte prin pădure, printre casele din lemn?

În cazul nostru, discuția a durat în jur de cinci minute, timp în care am dezbătut opțiunile, alegând, în final, să urmăm calea pădurii și să ne întoarcem spre seară la morile de vânt. Străbătând aleea principală, de-o parte și de alta a drumului se observă casele răsfirate din Apuseni, cu bucătăriile de vară ale țăranilor și hambarele, care, de cele mai multe ori, erau mult mai rezistente și mai mari decât casele.

Locuitorii aveau nevoie de siguranța că proviziile vor rămâne intacte chiar și în cele mai geroase zile ale anului. Gospodăriile au fost aduse aici, la Muzeul Astra, și reconstruite, astfel că, indiferent dacă ai ajuns sau nu prin acele regiuni ale țării, ai ocazia să observi îndeaproape o mulțime de locuințe specifice fiecărei zone geografice.

În funcție de meseria pe care o practicau, țăranii își construiau propriile ateliere de lucru, de cele mai multe ori chiar în curtea casei. Meșteșugarii au încercat, de-a lungul timpului, să le insufle copiilor, iar mai apoi, nepoților, lucrul cu mâinile, confecționarea de coșuri din nuiele, de linguri și veselă din lemn, de bijuterii din lemn și piele, de păpuși din lână, iar creativitatea se împletea perfect în acest sector, ajungându-se și la pictatul pe sticlă. De cele mai multe ori, meșteșugul s-a moștenit în familii, cel puțin în majoritatea celor pe care le-am cunoscut la muzeu, însă, alții s-au luptat cu lipsa de interes a copiilor de a învăța meserie, iar mai apoi, au ajuns să se împotrivească și nepoții, fiind total reticenți la ducerea tradiției mai departe.

Lucreția și Toma Martin locuiesc în Malâncrav, Sibiu, și împletesc nuiele de când se știu. Au învățat meseria de la părinți, și povestesc dezamăgiți că, odată cu moartea lor, va pieri și această tradiție de familie. Singurul copil pe care îl au, o fiică în vârstă de 40 de ani, nu vrea să-și lase cei patru fii să învețe să împletească nuiele, nici măcar în timpul liber. Lucreția și Toma sunt doar doi dintre meșteșugarii care au fost prezenți weekend-ul trecut la festival, eveniment prin intermediul căruia aceștia sunt observați, le este apreciată munca și primesc comenzi care le pot asigura traiul.

Lucreția ne-a povestit că a primit o comandă din partea unei doamne din Germania de 40 de coșuri împletite, dar nu mai ține minte exact pentru ce. Știe doar că trebuie să le termine în scurt timp. Mâinile Lucreției au bătături de la trasul cu putere și curățarea nuielelor, tehnică pe care trebuie să o respecte dacă vrea ca acestea să se mențină rezistente o bună perioadă de timp.

Coșurile ei și ale lui Toma au o calitate specială, așa cum le place lor să spună, aceea de a căra kilograme întregi de fructe și legume, fără ca nuielele să alunece din împletitură și să se desprindă în vreun fel. Tocmai de aceea, este nevoie de o forță considerabilă în mâini pentru a trage cu putere nuielele, astfel încât să nu se destrame coșul.

Elevii participanți la olimpiade sunt invitați în fiecare an la festival pentru a-și expune creațiile, o oportunitate pentru ei de a le vinde pasionaților și turiștilor în căutare de suveniruri. Copiii confecționează păpuși, obiecte din lemn sau pictează pe sticlă, iar în timp ce îi așteaptă pe cei interesați, încă lucrează la noi modele. În anumite zile stabilite ulterior, la Muzeul Astra se organizează și ateliere de creație, unde oricine poate învăța să-și aprofundeze îndemânarea, fie că urmăresc dezvoltarea unui hobby sau ceva mai serios de atât.

Sâmbătă am participat la punerea pietrei de temelie a Bisericii din Vința, Lupșa, Alba, un monument adus recent în muzeu, după care ne-am îndreptat către casele care ne-au atras atenția încă de pe alee. Aproape un laitmotiv al locului, varul de culoare albastru-deschis se regăsește învăluind nenumărate case de aici, iar potrivit legendei, pigmentul aprins semnifica putere și bogăție, iar odată răspândită această credință, tot mai mulți locuitori ai satului se întreceau în vopsirea caselor în culoarea cerului. Bineînțeles, mai târziu, varul a devenit un obicei destul de comun, iar țăranii au început să-l folosească din pură disponibilitate, fără o semnificație în spate.

După ce am admirat îndelung împrejurimile, am ajuns la Târgul de țară, unde se desfășura maratonul gastronomic multietnic, la care au participat mai multe gospodării, printre care cea de olari (din Corund, Harghita), cea de pescari (din Mahmudia, Tulcea), cea săsească de viticultori (din Șeica Mică, Sibiu), atelierul de dogari (din Straja, Suceava), zona de reconstruire a locuirii la corturi și zona sectorului de păstorit.

Astfel că, în aceste locații, ruși lipoveni, etnici maghiari, slovaci, romi, moldoveni și sârbi au pregătit preparate specifice comunităților în care au crescut, respectând tradiția și folosind ingrediente speciale, gătind rețetele care au rămas moștenire de la generațiile trecute și care urmează să fie transmise celor viitoare. Mirosul și gustul fiecărui preparat în parte ne purta către o zonă a țării pe pământul căreia probabil că nici nu am călcat vreodată, însă ni se părea atât de familiar încât, în acele câteva momente, ne-am imaginat într-o gospodărie, luând prânzul pe iarbă și ascultând un tropăit de cal. 

Treziți în scurt timp din reverie, ne-am ridicat cu nostalgie de pe băncile din lemn și ne-am lăsat purtați către ieșire de un sunet de vioară, dar nu înainte de a ne promite că, în scurt timp, ne vom întoarce. De data aceasta, însă, nu vom uita să punem în rucsac o pătură pentru a ne petrece cel puțin o zi pe pajiște, privind îndelung lacul și morile de vânt. 

Citește și:
11 destinații din Balcani pe care trebuie să le vizitezi în acest an

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Unica.ro
Trending news
Mai multe din lifestyle