Moda nu e rasistă, oamenii ei sunt (cel puțin ignoranți)

Moda nu e rasistă, hainele nu au cum să fie rasiste, tot aud în urma acuzațiilor că diverse piese vestimentare fac trimitere la imagini de tristă amintire pentru comunitatea de culoare. Poate că moda nu e, dar (unii dintre) oamenii care o fac sunt cel puțin ignoranți.

Ioana Ulmeanu Editorial de Ioana Ulmeanu

Moda nu e rasistă și nici nu are cum să fie, astea sunt cuvintele pe care le-am tot auzit în ultimele săptămâni, de când au ieșit la iveală, unele după altele, tot soiul de scăpări ale marilor (și mai micilor case) care au utilizat imagini ce amintesc de blackface în colecțiile lor.

Mai întâi, un pic de context. Blackface este practica veche de sute de ani deja care pune oameni albi, caucazieni, într-un machiaj exagerat ce amintește de persoanele de culoare, pentru amuzament. Obiceiul pare să dateze de pe când, în Portugalia, erau expuși cei care urmau să fie vânduți ca sclavi. Mai târziu, pe la 1800, au început să apară show-urile itinerante care portretizau oamenii de culoare prin intermediul actorilor albi, vopsiți pe față cu cremă de pantofi sau orice altceva, cu buzele mărite ridicol și vopsite în roșu strident și cu albul ochilor ieșit în evidență. Ei bine, obiceiul ăsta a dăinuit, în așa măsură încât exista și acum 20-30 de ani în show-urile TV din Marea Britanie, în ciuda protestelor cum că manifestarea ar fi rasistă. De ce rasistă? Pentru că ridiculizează o întreagă rasă, pentru că o portretizează drept sub-umană, pentru că rasa respectivă nu se reprezintă pe sine, ci o caricatură îi servește drept purtător de cuvânt. Nu cred că e necesar să dezvolt mai mult – istoria comunităților negre în America și Europa poartă încă urmele dureroase ale acestui mod de a privi o întreagă rasă și cred că ține de fiecare dintre noi să ne educăm măcar un pic pe această temă, nu pentru că a fi corect din punct de vedere politic este o prioritate, ci pentru că ar trebui, ca oameni, să avem atâta empatie încât să nu jignim cu bună știință pe alții.

Ceea ce îmi amintește că o persoană apropiată îmi spunea recent că nu avem cum să fim rasiști în România, pentru că nu am avut niciodată aici comunități de culoare, ignorând rasismul perpetuu la adresa comunității rome, în fapt ignorând chiar existența acestei comunități.

Revenind, am să vorbesc pe larg despre trei cazuri recente și proeminente care ar trebui să îmi susțină argumentul și să demonstreze că moda nu e rasistă, dar că oamenii din industrie sunt (în parte). Mai întâi a fost Prada, una dintre cele mai influente și mai puternice case de modă din industrie. Derapajul lor rasist a constat într-un accesoriu, un soi de breloc care semăna foarte tare cu Sambo, un personaj dintr-o carte pentru copii de pe la 1900, dar și un nume generic dat celor care aveau descendență mixtă, născuți dintr-un părinte alb și unul negru. După ce un vizitator al unuia dintre magazinele Prada a postat online fotografii și un comentariu acid despre cât de insensibili trebuie să fie cei de la Prada, casa a scos de la vânzare accesoriile, și-a cerut scuze și a promis că nu vor mai avea loc astfel de incidente.

Apoi, a apărut puloverul Gucci. În ultimii ani, Gucci a avut parte de o renaștere similară celei din anii ’90, când Tom Ford reînvia spiritul casei italiene. Acum, Alessandro Michele este cel care a dus casa într-o eră a noului, a diversității – până la lansarea unui pulover helancă, din lână, la un preț piperat, care părea să amintească de același blackface despre care vă povesteam. Michele a ieșit imediat cu declarații, povestind că inspirația pentru puloverul altfel ingenios, cu guler înalt și un decupaj de utilizat în dreptul gurii, a venit de la Leigh Bowery, un personaj legendar pe scena de clubbing din Londra, care folosea travestiul ca formă de artă și care a servit drept inspirație, de-a lungul timpului, pentru o mulțime de alți designeri, cel mai notabil pentru o întreagă colecție a regretatului Alexander McQueen. Deci moda nu e rasistă, veți spune? Da, poate că nu e în intenție, dar refuzul de a privi către simboluri dureroase cum se poate chema? Poate că doar ignoranță.

Iar apoi, internauții au mai găsit un exemplu – o pereche de pantofi dintr-o colecție realizată de cântăreața Katy Perry, care utilizează fără jenă aceleași coduri. Faptul că modelul respectiv se regăsește și în alte nuanțe și că, deci, asemănarea cu blackface este pur accidentală ar trebui să scuze gestul. Dar nu prea o face.

Moda nu e rasistă?

Scuzele și retragerile pieselor despre care v-am povestit de pe piață pot să însemne că oamenii din modă își învață lecțiile the hard way, pe măsură ce publicul lor devine din ce în ce mai educat și mai pretențios. Unele case, cum e Prada, par chiar să își ia angajamente serioase: casa italiană a anunțat înființarea unui consiliu pentru diversitate și incluziune, condus de regizoarea Ava DuVernay și activistul Theaster Gates. Miuccia Prada însăși a dat publicității o declarație prin care spune că brand-ul se angajează să recruteze și să cultive talente cât mai diverse în industrie, dar și să dea voci mai puternice acestor oameni, astfel încât lumea modei să devină una care reflectă lumea reală.

E bine că lucrurile acestea se întâmplă, dar în același timp un alt lucru care se întâmplă este că mulți oameni din modă consideră astfel de scandaluri mediatice drept exagerări sau limitări ale dreptului la liberă exprimare. În această privință, depinde din ce punct de vedere privești lucrurile. Chiar în acest moment citesc cartea lui Reni Eddo-Lodge, Why Im No Longer Talking to White People About Race (De ce nu mai vorbesc cu oameni albi despre rasă). Autoarea face o treabă excelentă în a-și explica refuzul de a se mai pune în postura de a se explica pe sine (și rasa ei) în fața unei comunități căreia îi lipsește și empatia, dar și răbdarea de a asculta. De ce nu (mai) vorbește Eddo-Lodge despre rasă? Tocmai pentru că nu are cine să asculte cu adevărat. În fapt, chiar prin această carte bestseller ea vorbește, dar o face tot către cei suficient de interesați de bunăstarea celor de lângă ei, care recunosc că felul în care a fost tratată de-a lungul istoriei comunitatea de culoare nu e tolerabil și care cred că această comunitate merită cel puțin o reparație morală sub forma unui efort de înțelegere a greșelilor propriei comunități.

Dar să nu-mi pierd ideea. În Marea Britanie, o campanie care invită la interogarea rasismului internalizat al fiecăruia dintre noi a pus 56 de bărbați de culoare (medici, coregrafi, profesori, tot soiul de oameni cu tot soiul de ocupații) în hanorace negre cu glugile trase pe cap. Bărbatul negru cu o glugă pe cap e un stereotip – și probabil că mulți, mai ales din țările unde comunitatea de culoare e mai numeroasă decât aici, ar avea măcar o strângere de inimă văzând pe stradă o gașcă formată din mai mulți bărbați care arată astfel. Ca dovadă că asta se întâmplă, avem cazurile lui Trayvon Martin și ale tuturor celorlalți băieți și bărbați omorâți de poliție sau de cetățeni altfel onorabili doar pe baza unei imagini care lor le trezește o spaimă. De aceea, proiectul 56 Black Men al lui Cephas Williams e atât de eficient. Pentru că ia o imagine despre care lumea obișnuiește să creadă ceva și o deconstruiește, o arată așa cum este de fapt.

56 Black Men

56 Black Men

Imagini ca acestea sunt și Sambo, Golliwog, acest blackface generic aruncat pe piese vestimentare nu din rea voință, ci din ignoranță. Imaginile sunt puternice pentru că spun ceva. Iar ce spun aceste imagini e destul de clar. Moda nu e rasistă, spuneați? Poate și ignoranța voită și nepăsarea în fața consecințelor propriilor acțiuni, atâta vreme cât acțiunile nu te afectează personal, e un soi de rasism.

Citește și:
O reclamă Gillette a supărat bărbații și asta e o veste bună

Foto: Instagram, colaj ELLE, campania #56Black Men

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Unica.ro
Trending news
Mai multe din lifestyle